Lună: noiembrie 2009

Toate companiile de telefonie mobilă se întrec în oferte pentru cartelele telefonice. Se varsă mii de minute, mult mai multe decât ar putea vorbi oricine într-o lună. Toate astea în timp ce un abonat nu primeşte nici măcar jumătate pentru aceeaşi sumă. S-au umplut companiile astea de abonaţi şi au ajuns să nu-i mai prea intereseze de ei.

În loc să-mi acorde mie mai multe minute drept mulţumire că de atâţia ani le plătesc factura lunar şi în următorul an sigur o voi mai face, ei încearcă să-şi atragă nişte clienţi „sezonieri” care oricând se pot muta pe altă reţea. Se pare că m-au prostit şi fraierit pentru că am semnat un contract. Nu-mi place când văd că la cartele există şi sms-uri gratuite incluse de exemplu iar eu le plătesc.

Bunica mea de 90 de ani a primit prin poştă o cartelă SIM Vodafone cu 500 minute, 500 sms-uri şi minute pe net iar dacă o reîncarcă cu 5 euro va primi 700 minute, 700 sms-uri etc. Şi eu plătesc 10 euro pe… cu siguranţă mai puţine.
Şi Orange oferă gratuit cartele cu sute de minute şi SMS-uri. Şi Cosmote… Doar abonament să nu ai!

Cu lacrimi reci străbătându-mi chipul îmbătrânit de veacurile timpului ostil stau amuţit în crâng, ascuns privesc răul pe pământ, privesc plângând. Lumea se destramă! Frunzele copacilor căzând parcă plâng. Privirile triste ale animalelor lăcrimând îmi spun să plâng. Oameni îngheţaţi şi nemâncaţi suspinând în gând cer ajutor, eu plâng. Nu-mi pot linişti acest gând… suferinţa ce-mi trece prin faţă oricând, dar ce fac? Ignor plângând! Trecând mai departe, rece privind, încercând să nu-mi tulbur optimismul, picătura de pe fund, lumea în care trăiesc visând, cu ce folos? Văd ochi aţintiţi spre pământ, mormântul celui iubit, cel sfânt. Văd câini chinuind pe străzi zdrobiţi de roţi gonind, ucigând, nepăsătoare trecând. Nu pot face nimic decât să plâng. Plâng pentru suferinţa încleştată pe întreg pământ! Urăsc neantul aşteptând, urăsc să văd oameni buni pe ultim drum, plecând, oare în mâinile Celui Blând? Tot ce vreau e bine pe pământ dar tot ce fac e să plâng. S-a terminat, apocalipsa fiinţei s-a încheiat, lumea e un praf zburând, neantul a mâncat acest pământ. Suferinţa dispăruţilor mi-e tatuată-n gând, nedormind nopţile stau nemişcând cu ochii ţintuiţi spre Blând întrebând: Acum e prea târziu, de ce mai plâng? Toţi sunt osândiţi, s-au dus, şi ce-am făcut? Plângând am trecut, ignorând, prin faţa pământului suferind. În spatele lumii stau frânt, adio praf zburând, adio crâng.

Aşa cum am terminat articolul de cu rahat… nah cultură!

Până la urmă nu putem acuza pe nimeni că cel mai vândut ziar din românia are pe prima pagină doar ţâţe, buci şi scandaluri. Nu putem acuza pe nimeni că ştirile sunt pline de crime, că emisiuni gen Happy Hour s-au transformat în telenovele ieftine. Nu putem acuza pe nimeni că nu mai există alte emisiuni în afară de Schimb de mame, Fata lui tata sau Un show păcătos. Nu putem acuza pe nimeni că patronii trusturilor media vor să aibe profit ci nu să facă emisiuni fără telespectatori sau ziare fără cititori. Nu putem acuza pe nimeni că peste tot în magazine găsim doar kitchuri. Ne putem acuza doar pe noi! De ce oare ne atrage aşa mult căcatul şi ne înspăimântă un subiect normal de discuţie?

În ultimele săptămâni blogul a dus lipsă de comentatori. Cum am aruncat cultură pe piaţă cum s-au găsit comentatorii.

Mor când aud pe cineva spunând „Asta e!”. Nu pot să mai aud cuvintele astea de veşnică complacere.

Îţi rupi maşina prin gropile patriei: Asta e!
Trenul cu care trebuia să ajungi rapid la Bucureşti întârzie mai mult de 2 ore: Asta e!
Asişti la un accident grav: Asta e!
Nu poţi circula ca pieton pe trotuar pentru că e plin de maşini parcate: Asta e!
Aştepţi mai mult de o oră la coadă pentru a-ţi plăti factura la gaz: Asta e!
Tocmai ce ai cumpărat un nou televizor şi s-a stricat în primele 24 de ore: Asta e!
Imbecilii de politicieni în loc să rezolve gravele probleme ale ţării se ceartă pe putere: Asta e! Suntem în românia.

Poza participă la concursul Junkiethecat. Câştigă şi tu un şezlong şi o jucărie pentru pisici trimiţând o poză cu pisica ta. Detaliile concursului AICI.

Două pisici care şi-au găsit prietenii… o gorilă şi un urs:

Pozele de mai sus participă la concursul Junkiethecat. Participă şi tu AICI.

Găsiţi pisica în imaginea de mai jos:

Poza de mai sus participă la concursul Junkiethecat. Participă şi tu AICI.

Sper că nu aţi uitat de concursul Junkiethecat. Dau unui norocos (sau norocoase) un şezlong şi o jucărie pentru pisici. Şi pentru asta trebuie doar să-mi trimiteţi o poză cu pisica voastră. Atât. Detaliile citiţi-le AICI.

Am primit până acum neaşteptat de multe poze cu pisicile voastre. Vă arăt doar câteva… nervoase:

Ce ziceţi?

Atenţie, scârboşenie! Recomand să nu citească cei slabi de stomac sau care tocmai au terminat de mâncat. Şi vorbesc serios!

La un pahar de vin, încep masculii să-şi povesteacă întâmplările amoroase de neuitat. Ne spune unul cum i-a făcut unei tipe (pe care atunci a cunoscut-o) plimbarea de dimineaţă printr-o livadă pe lângă Timişoara. Bagă el în povestire detalii ce credeam la început că-s neinteresante… cum femeia a mâncat nu-ştiu-câţi struguri şi a băut nectar. A ajuns el şi la partea cum c-a luat-o cu el în dubă ca s-o ducă la hotel, cum povesteau şi cum se plictiseau, îi bagă duma:
„Te-am luat şi te-am cazat la mine în cameră pentru că nu aveai unde să dormi, te-am plimbat azi toată ziua şi ţi-am dat să mănânci struguri, nu crezi c-ar fi cazul să te revanşezi cu un sex mic?„.
Asta acceptă şi cică o bagă în spatele dubei şi începe să-şi facă treaba. O ia el în poziţia misionarului, o întoarce capră şi i-o dă la „fofoloancă”. Şi… când era mai plăcut… pleoşc!
L-a stropit pe toată burta de rahat verde.

Nah… cultură!

Pentru a nşpea zi, România este în crize.

În convulsiile premergătoare unei paralizii generale. Nici să emigrezi nu-ţi mai vine. Nu ne era de ajuns că am fost atraşi într-o vrie economică mondială. Ne-a mai trebuit şi un scandal politic monstruos care să accentueze muntele de rahat în care ne scăldăm. Am trimis în parlament şi în funcţii politicieni din principiul că e musai să-ţi exprimi votul, că asta e esenţa democraţiei. Deşi niciodată n-am avut ce alege. Nu. Şi să stai în casă să priveşti tavanul în duminica electorală e tot esenţa democraţiei. Ai dreptul să îţi exprimi dispreţul faţă de cerşetorii de voturi. Dar să nu ne grăbim să arătăm cu degetul. Căci politicienii sunt expresia televizată a acestei ţări. Nu m-aş grăbi să fac o mea culpa poporului pentru faptul că nu are ce vota. Gândiţi-vă, că trăim în ţara în care cel mai vândut cotidian central este cel care scria săptămâna aceasta pe prima pagină „Sfinţea apa cu mâna cu care se masturba”. De parcă presa centrală, care contează, ar fi marele vigilante care îndreaptă poporul spre moralitate. Porcării. Le legiferăm odioasa prezenţă în fruntea ţării prin prezenţa noastră în faţa televizoarelor, prin ziarele care le deschidem şi prin site-urile pe care le accesăm. Noi le punem ratingul pe tavă. Şi totuşi, în această vâltoare sunt încă oameni care cred. Care mai au speranţa că România se va schimba la un moment dat. Că va fi guvernată cu înţelepciune, cu capul pe umeri, cu privirea întoarsă spre popor şi nu spre ciolan. Continuare articol

Serios că mă aştept să găsesc pe net anunţuri de genul ăsta. Oriunde mergi trebuie să deschidă cineva subiectul Ce-ar fi să jefuim o bancă. Chiar dacă oamenii cu care eşti la masă au joburi şi o duc oarecum bine.

Este la modă să jefuieşti, să spargi o bancă. Ca om cult, nu poţi da în cap unei băbuţe pe stradă. Îţi trebuie un plan bine pus la punct şi o captură pe măsură. Trebuie o maşină cu valori jefuită sau măcar spartă o bancă. Nu poţi trece succesul în CV dar îţi oferă satisfacţia unei bune coordonări. Îţi trebuie doar curaj. Paznicii pensionari şi poliţia română slabe şanse să-ţi stea în cale.

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană.”

Ca actor, l-am cunoscut în Filantropica. Primul film românesc ce mi-a plăcut şi am rezistat să-l văd şi a şasea oară. Gheorghe Dinică a murit. Se duc toţi iar din urmă nu vine nimeni… doar vedete ratate.

Cum ar fi să nu te aştepţi să pleci din oraş peste o oră, să vezi o super formaţie peste 5 ore, să stai la plajă peste 24 de ore şi încă să nu te întorci acasă peste 2 săptămâni?

Ar fi super!
Primisem o invitaţie la un concert în Bucureşti dar nefiind chiar formaţia mea favorită nu am făcut chiar tot posibilul să ajung acolo. Mi-am luat adio de la distracţie doar că la ora 13 mă sună fratele meu că ajunge imediat în Sibiu (el venea de la Cluj) şi că ar fi bine să mă pregătesc până atunci dacă vreau să mai ajung la timp la concert.

Plecăm la drum şi după 2 ore stăteam blocaţi pe Valea Oltului din cauza unui accident. Din nou îmi iau adio de la distracţie dar ceva a făcut să ajungem la intrare chiar la începutul concertului.

Obosiţi de atâta drum şi „scandal”, frate-miu spune oarecum în glumă: „Dacă am ajuns până aici ce-ar fi să mergem şi până la mare?”. Atât ne-a trebuit. După 12 ore, aproape la răsărit, eram pierduţi prin Constanţa. 4 oameni, o Dacie dărăpănată şi puţini bani. Fără slipi, fără benzină.

Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Vama Veche, Eforiile iarăşi, Brăila şi… după două săptămâni de cutreierat şi vreo 6 cauciucuri sparte la maşină… am ajuns în sfârşit la Sibiu. După cea mai memorabilă şi nepregătită vacanţă din viaţă.

Întotdeauna am fugit de armată şi asta nu pentru că mi-ar fi frică de condiţiile de acolo sau de un patetic război ci pentru că probabil nu mă va ţine niciodată inima să bag gloanţe într-un tată, fiu sau soţ care şi el, ca şi mine, luptă pentru orice altceva doar pentru libertate nu.

Îmi şi închipui câtă adrenalină are un soldat pe front, câtă supremaţie îl răvăşeşte atunci când mai doboară un adversar şi câtă plăcere simte când calcă pe cap şi chinuie un ostatic.

Ştiu că simularea unui război nu îţi oferă şi spaima de a rămâne fără un picior sau chiar fără creier dar restul senzaţiilor se pot ridica la nivelul celor dintr-un război real.

Şi totuşi, chiar şi pe mine mă atrag simulările. Prima „vacanţă” pe un astfel de teren o ţin minte şi acum de parcă tocmai ieri s-a întâmplat. Mi-a plăcut că ne-am strâns pentru a ne „devora” timp de câteva ore. Împuşcături. Emoţii. Orgolii. Revanşe. Super vacanţă, super adrenalină.

Diana ştiu că a găsit odată jumătate de şoarece în pâine. Eu am muşcat dintr-o sfoară. Tu ce-ai găsit în pâine?

…nu doar despre politică şi nepăsarea politicienilor.
În poze, românia arată chiar bine 🙂 Dacă turismul s-ar face cu avionul, aşa cum spune Băsescu că e cazul la noi, poate am avea plăcerea unui concediu frumos.

Cosmin Dănilă s-a plimbat timp de trei ani cu aparatul în mână, propunându-şi să fotografieze obiective naturale şi culturale cu o valoare deosebită, ce au fost incluse pe lista patrimoniului cultural UNESCO. Ce a ieşit, vedeţi pe www.patrimoniuromanesc.ro