Lună: februarie 2010

Ca un om serios ce sunt, m-am gândit eu aşa, din senin, să-mi fac abonament la revista Igloo. Mă bag eu pe site la ei, fac abonamentul şi aştept. Primesc după câteva zile un mesaj că abonamentul a fost procesat şi-mi trimit ei contul şi toate datele unde trebuie să le bag banii. Mă duc la bancă frumuşel, plătesc şi iar aştept. Şi aştept. Şi aştept… nimic de la ei.

După o săptămână le scriu că am făcut plata dar nici un semn de la ei. Ce se întâmplă? Răspunsul lui Minca Dan de la Igloo (nu ştiu exact ce lucrează el la Igloo pentru că nu mi-a zis) mă lasă mască:

Hmmm… nu cumva am plătit cu o săptămână în urmă? Îi scriu tipului că banii sunt în contul lor de mult şi îi cer să verifice. După două zile îmi trimite un răspuns şi mai comic:

De parcă nu aş fi ştiut când am făcut plata! Nu a scris nimic mai mult. Ce, când, cum primesc revista… nimic. Nici măcar nu s-a semnat, un „hai noroc”, ceva…

Şi da… iar aştept!

[Later edit] După ce i-am mai scris un mail tipului, răspunde sec „Din februarie”. Căline, se pare că răspunsurile monosilabice sunt la modă.

De mâine să ne aşteptăm la apariţia mărţişoarelor prin Sibiu. Anul ăsta se pare că toţi comercianţii speră să-şi revină financiar după perioada 1-8 martie. Vor ieşi ca ciupercile după ploaie.

Nu le va ajunge tot Bdul. Nicolae Bălcescu aşa că dintre ei vor fi exilaţi şi în Pţa Mică. Atât de mulţi sunt!

A făcut şi Diana câteva mărţişoare. O parte puteţi vedea AICI.

1. A fost Diana să plătescă minunatul impozit pe casă. Ieri a ajuns la 15:10 şi femeile de acolo nu a vrut să-i mai primească banii. Era deja prea târziu pentru ele. Azi a pus-o pe drumuri pe motiv că nu are să-i dea rest. În plus, a plătit majorări aproape 200 lei şi 6 lei cheltuieli pentru o eventuală executare silită. Spun eventuală pentru că nu am fost niciodată în situaţia asta.

2. Am depus la primărie 4 proiecte cultural-sportive. Ca niciodată, toate 4 au fost respinse de la finanţare. Nici măcar un 500 lei acolo. Asta deşi am văzut cum primesc alte proiecte o groază de bani.

Poveste adevărată: vine un băiat de-al casei, se pune la masă şi zice că vrea să primească şi el bani. Ştie cam ce vrea să facă dar habar nu are când, cum, ce şi cu cine. Culmea, cea de la primărie (casa de cultură în cazul nostru) se apucă şi îi scrie proiectul. Atunci, pe loc. „Şi pentru cazări şi alte cheltuieli?”. „Pune vreo 5000 de euro. Ba nu, vreo 7000, să fie” zice băiatul. Aşa a decurs totul în cazul lui. Eu a trebuit să merg de 3 ori la verificat până a fost bun de depus proiectul.

E enervant să spun „Bună ziua” şi să mi se răspundă „Salut”. Să spun „Dumneavoastră”, să mi se spună „Tu”. Să spun „Vă rog” şi „Mulţumesc” dar să nu mi se răspundă.

Şi culmea, vânzătorii şi taximetriştii sunt în general cei care nu răspund cu politeţe. Tocmai cei care sunt în permanenţă în contact cu clienţi noi.

Ei chiar cred că mă simt bine că mă consideră prieten?

Doar cu câţiva ani în urmă am aflat de Sfântul Ştefan. De atunci tot mai mulţi mă caută la sfârşitul lui Decembrie pentru a mă felicita.

Cu două zile în urmă, sâmbătă, am aflat şi de sfântul Teodor. Am primit mai multe telefoane şi mesaje cu „La mulţi ani!”. Am rămas puţin uimit, am crezut că moda preluarii oricărei sărbători se răspândeşte şi în cazul numelor.

Şi totuşi, Tudor se sărbătoreşte de Sfântul Teodor?

Se pare că da. Cică numele Tudor se trage din Teodor. La fel ca şi Toader, Tudora, Doru, Dora, Dorin, Dorina etc. Deci, să nu uitaţi, de acum aştept cadouri în februarie!

P.S. Ca să nu vă încurcaţi, conform calendarului ortodox online 🙂 Sfântul Teodor nu se sărbătoreşte în fiecare an în aceeaşi dată ci în prima sâmbătă de post a paştelui.

Astăzi avem motiv de sărbătorit – 2 ani de Ce Merită.

La mulţi Ani!

Aseară am ajuns târziu înapoi în Sibiu iar azi am ceva (mai mult) de lucru aşa că… nu am avut timp să scriu nimic pentru azi.

Am aruncat o privire peste postările nefinalizate (drafts). Orice blogger cred că are zeci de astfel de mesaje care au fost doar începute, nu şi publicate. Ştiţi ce am descoperit? Că nici măcar nu meritau să fie publicate :))

La birou avem o femeie care se strofoacă zilnic să ne ofere condiţii prielnice de muncă. Da, despre femeia care face curăţenie vorbesc 🙂

Săraca, probabil are coşmaruri cu mine în fiecare seară pentru că ajung prea devreme la lucru. Ieri a venit grăbită cu taxiul şi a intrat direct în biroul meu dar tot am prins-o în plin proces curăţătoresc. Ba s-a mai şi grăbit când a auzit o maşină parcând în faţa casei.

Povestea este mai veche. Întotdeauna ajungeam primul la birou şi ea era obligată să mă pândească toată ziua pentru a prinde momentul când mergeam la bucătărie să-mi fac un ceai cald sau un cappuccino. Doar atunci putea să intre şi prin biroul meu.
S-a hotărât să ajungă înaintea mea şi, deşi reuşeşte, tot nu-i dau destul timp să-şi facă treaba aşa cum ar vrea.

Ştiu, aş putea merge eu mai târziu dar ce să fac… îmi place să încep devreme şi să termin… din timp.

Nu ştiu cum şi prin ce minune, dar eu mi-am cumpărat absolut toate electronicele din casă de pe rafturile magazinelor. Întotdeauna era ultima bucată, niciodată nu am avut parte de un produs virgin în totalitate.

Am ajuns să cred că este o strategie a magazinelor de a scăpa de produsele de pe raft în aşa fel încât să nu se uzeze prea mult de la „atingerile” cumpărătorilor iar, imediat ce ies din magazin, vânzătorul desigilează un produs nou pentru a-l pune pe raft.

Toţi insistă să le spun ce i-am cumpărat Dianei de ziua îndrăgostiţilor. De câte ori să spun că nu-mi place să fac cadouri obligat? În locul unei inimioare roz de 2 lei prefer să ofer un produs mai scump şi practic. Atunci când are nevoie de el. În locul unei cine romantice la restaurantul din colţ, prefer să ofer o excursie la Veneţia. Fără motiv.

Cu toate astea, am cumpărat ceva de Valentine’s Day. Diana vroia o surpriză şi într-adevăr cred că am surprins-o. I-am cumpărat un…
… cântar.

Nu-mi explic de ce nu-mi mai vorbeşte!
Dacă rămâneam la prima variantă (cremă antiriduri) era mai bine?

Infiorator! S-au omorat unul pe altul in bataie, dupa ce au baut impreuna!

Un bărbat din Domneşti şi-a omorât concubina după ce au băut împreună de Sf. Ion

S-a urcat baut la volan si a omorat un om

Un poliţist, aflat aproape în comă alcoolică, a omorât miercuri noapte un pieton

Ăştia bagă alcool în ei până îi omoară pe alţii. Dau în cap la nevinovaţi, trec cu maşina peste pietoni, îşi omoară femeile. Şi totuşi, nu se interzice alcoolul.

Pe când alţii fumează plante de caca în propriul dormitor, nu omoară pe nimeni dar le este interzis lucrul ăsta. În cel mai rău caz se omoară pe ei. Aşa cum alţii mor înecaţi cu carnea din ciorbă şi nu se interzice carnea. Nici ciorba.

De multe ori e enervant să ai un blog. Mai ales unul ca ăsta care nu e nişat în special pe trafic căcălău astfel încât să intre toţi frustraţii să înjure pe la comentarii.

Cititorii mei sunt mai deştepţi decât ai lor aşa că un spam e cam cea mai mare jicnire adusă articolelor mele. Îmi place aşa! Mi-a trecut vremea scandalurilor, când vroiam să fac scandal din orice doar pentru a avea un vizitator în plus.

Dar câteodată e frustrant să vorbeşti/scri singur. Nimeni să nu-şi dea cu părerea în legătură cu subiectul atins. Habar nu am dacă am spus bine ce am spus sau risc să nu mi se mai vorbească pentru că am deranjat pe cineva. Nici măcar un „Asta e şi părerea mea” sau un „Greşeşti enorm” din partea celor pe care-i cunosc.

Alea câteva comentarii de la articole sunt scrise în general de oameni pe care-i cunosc doar virtual, ca fiind cititorii mei. De aia rămân de obicei fără cuvinte atunci când cineva (chiar şi proaspăt cunoscut) îmi spune „Te citesc aproape în fiecare zi” sau când vorbeşte despre un subiect despre care am scris eu pe blog. Continuă ideile mele ca şi cum am continua o întâlnire veche.

Cel ce mă citeşti acum… tu mă cunoşti îndeajuns. Eu te cunosc?

Niciodată nu poţi ajunge la întâlniri la timp, pui omul să te aştepte chiar şi cu orele.
Niciodată nu poţi răspunde la telefon atunci când te sun, îmi trimiţi un sms după o săptămână ca să mă anunţi că ai avut treabă.
Ai 25 de ani, nu ai avut niciodată o relaţie serioasă, ţi-o tragi ocazional cu fostul prieten cu care nu ai stat mai mult de 3 luni.
Nu iei nimic în serios.
Nu eşti splendoarea de pe lume şi nici măcar cea mai inteligentă.
Oricât aş vrea să fim împreună, de ce ţi-aş înghiţii toate astea?

De ce te miri că nu ai prieten?

Interesant cum ne putem desprinde de obiceiuri, locuri şi persoane despre care simţim la un moment-dat că sunt parte din noi.

Am crescut în jurul blocului, alături de alţi copii de vârsta mea. De când m-am mutat de acolo doar o singură dată m-am întors ca să văd schimbările. De prieteni nu prea ştiu nimic.
Am petrecut 8 ani într-o şcoală unde, după terminare, am vrut să retrăiesc un bal. Nu mi-a plăcut. Nu am mai intrat de 8 ani acolo deşi trec zilnic prin faţa clădirii.
Am fumat 5 ani pe holurile facultăţii. După licenţă am fugit cât am putut de mult de ea. La fel, trec zilnic prin faţa clădirii. Nu mă atrage nimic înapoi pe holuri.

Ieri dimineaţă m-am trezit extrem de impresionat pentru că am visat că m-am întors pe holurile liceului. La vederea unei profesoare aproape că mi-au dat lacrimile. În vis.

Nici măcar eu nu voi scăpa de evenimentul ăsta ieftin numit Valentine’s Day.

Mi-a înnebunit nevasta şi dintr-o dată (şi fără pregătiri prea multe) doreşte şi ea să-i arăt cât de mult o iubesc. Şi are nevoie nu doar de vorbe siropoase spuse în timp ce mă uit la meci, nu o mulţumeşte nici măcar o plăcintă cumpărată de la colţ de stradă, vrea o surpriză de Valentine’s Day!

Că deh, să simtă şi ea că e iubită.
Aşa cum va vrea cu siguranţă şi de 1 martie, 8 martie şi, de ce nu, 23 martie. Bine că măcar Dragobetele habar nu are în ce dată sunt.

Am avut profesori şi profesori. Respect profesoara de română şi cea de istorie din liceu. Respect pentru profesorul de educaţie fizică (Dzeu să-l ierte). Nu respect fostul profesor de matematică care îmi dădea notă pe caiet. Nu-l respect pe cel de pictură pentru că l-am văzut la faţă doar de 3 ori în tot liceul. Nu-l respect pe cel care mi-a fost „îndrumător” de diplomă pentru că nici măcar nu ştiu cum arată. Nu-l respect absolut deloc pe cel din facultate care ne preda citind din cărţi şi care futea tot ce prindea prin jur.

La fel, nu o respect nici pe cea care a ajuns profesoară datorită unor „anturaje” cu penis şi care nu ştie nimic despre propria materie. Nu o respect pentru că în viziunea ei nu există studenţi şi studente ci doar prietene şi duşmani. Nu o respect pentru că, în loc să predea, se rezumă la a bârfi restul colegilor şi la a se răzbuna pentru că ai îndrăznit să te ridici puţin din mediocritate. Nu o respect pentru că, imediat după ce a batjocorit o studentă s-a lăudat cu ea atunci când a câştigat premii. Nu o respect pentru că ştie să zică „Scumpule, mă ajuţi cu ceva?” dar la fel de repede spune şi „Nimicule, nu te pune în calea glorioasei mele nemuriri”.