Lună: martie 2010

În Sibiu există cel puţin trei personaje care „animă” oraşul. Unul dintre ele este „omul negru cu flori”. Întotdeauna când ieşeam în oraş la o bere apărea cu găleata lui plină cu flori puţin veştejite. În ultimul timp nu l-am mai văzut prin oraş. Ce s-o fi întâmplat cu el?

Am mai vorbit la o ţigare şi cu alţii care trăiesc pe străzi. Unii foşti profesori decăzuţi în momentul în care concubina a murit, alţii oameni cu stare înşelaţi de familie. Dar până acum, cea mai impresionantă poveste de viaţă şi de nebunie este clar cea a lui Sorin. Cu siguranţă l-aţi văzut prin oraş şi aţi crezut că e o ea. Din păcate, încrezător în medicii români, a rămas mutilat pe viaţă. Citiţi articolul Gabrielei Vişan, AICI.

Aproape de fiecare dată când vorbesc cu bunica mea, îmi spune ba că vine de la o înmormântare, ba că se duce la una. Vecina, vecinu, colega… toţi mor. Şi i se pare ceva normal, un lucru cu care eu nu mă pot obişnui încă.

Dar acelaşi lucru se întâmplă şi cu mine. De fiecare dată când mă întreabă ea ce fac, îi spun că tocmai am venit de la o nuntă sau că urmează să merg la una. Şi mie mi se pare ceva normal.

Aşa cum mi se pare normal şi faptul că toţi în jurul meu fac copii. Verişorul, fratele, Călin, Brylu, Adela… toţi fac copii.

Şi pentru că sunteţi mulţi proaspeţi sau viitori părinţi, vă recomand să mai aruncaţi câte o privire pe site-ul CopilulSanatos.ro. Sfaturile pentru mămici şi tătici le puteţi citi ajungând uşor pe site, cu ajutorul bannerului. Eu am început să mă documentez de pe acuma 🙂

Încă de când eram mic ţin minte că îmi plăcea să strâng banii la saltea. Ba chiar mi-am şi făcut carnet de CEC, asta deşi aveam vreo 10 ani. Dar culmea, aproape niciodată nu m-am putut folosi de economiile mele.

Întotdeauna se găsea cineva apropiat care-mi cerea împrumut o sumă frumuşică de bani… cam cât toată economia mea. Şi întotdeauna era o poveste pe muchie de cuţit – dacă nu plătesc asta îmi ia casa, dacă nu achit rata îmi ia maşina, dacă nu dau banii îmi ia contorul de gaz. Niciodată nu există altă soluţie de rezolvare decât banii mei salvatori. Şi culmea, aproape niciodată nu i-am văzut înapoi pentru că, normal, greutăţile celor împrumutaţi continuau din ce în ce mai tragic, până renunţam să mai sper la banii mei. Şi aşa am renunţat eu la nenumărate lucruri şi vise.

Dacă mă întrebi acum, nu prea am economii. Povestea continuă. Iar pentru banii care-i mai am mi-am făcut depozit la bancă, pentru a nu putea umbla nici chiar eu la ei. Altă soluţie nu am găsit decât să-mi interzic chiar şi mie să-mi „văd” banii. Incredibil, dar adevărat.

Să nu mai dau bani împrumut? Asta voi face… până la urmă nu eu voi fi de vină dacă se vor adeveri temerile. În fond, pentru banii „împrumutaţi” pe care nu i-am mai văzut niciodată (probabil câteva mii de euro) aveam şi eu nişte vise. Ruinate într-o fracţiune de secundă.

Am început blogul ăsta ca un loc unde scriam despre evenimente internaţionale descoperite de mine. Apoi încet, încet am scris şi unele întâmplări din viaţa mea, mi-am dat numele, mi-am pus şi poza. Am continuat să scriu oarecum puţine lucruri personale, articolele fiind scrise de cele mai multe ori la general. Mi-am pus în continuare întrebări şi de cele mai multe ori am amintit de lucrurile care mă deranjează în jurul meu. Am călătorit mult dar am fost zgârcit în amănunte. Am experimentat enorm dar am ţinut totul pentru mine. Am cunoscut oameni şi situaţii stranii, oameni şi situaţii aproape perfecte şi cu toate astea m-am rezumat la a scrie puţin despre astea.

Stau şi mă întreb… voi pentru ce mă citiţi zilnic? De ce reveniţi pe blogul meu? De fapt, vreau să ştiu ce vă interesează mai mult pe voi.

Votează în chestionarul de pe bara din stânga (poţi vota mai multe răspunsuri).

Aştept ca şi anul ăsta televiziunile să anunţe mega-cumpărăturile de Paşti şi să filmeze oameni spitalizaţi ce au făcut exces de mâncare şi alcool. După televiziuni, Paştile au devenit la noi un fel de „mâncă tot ce prinzi” după care ne vom plânge cu toţii că ne-am îngrăşat şi că nu vom mai mânca tot restul lunii, pentru că am rămas fără bani.

După Paşti, 3 săptămâni vom vedea ştiri-reclame la sălile de fitness, cum şi-au mărit numărul de cliente doritoare de dat slană jos.

Apoi urmează ştirile-reclamă la solare, pe urmă cum mai bine mergem la bulgari la mare pentru că oferă super-lux (oare cât plătesc bulgarii pentru reclamă în fiecare an?).
Urmează politica după care revenim la sărbători şi mâncare.

Cam fără idei oamenii ăştia. Fiecare an tras la indigo.

Trebuia să mă anunţe şi pe mine cineva că nu s-a dat timpul cu o zi înainte ci doar cu o oră.

Şi pentru astăzi, ca pentru fiecare zi, am programat publicarea unei postări la ora 10:00. Îmi aduc aminte la 10:30 de ea, arunc o privire pe blog şi… nimic. Mă gândesc eu că poate ăstia de la Blogger nu au auzit de ora de iarnă – ora de vară aşa că modific ora publicării. Tot nimic. Stau, aştept, mai modific de câteva ori până să-mi dau seama că azi e 29, nu 30 martie.

Sportul este plin de căcat. Cel puţin în România.

Anul trecut, la baschet, CSU SIBIU era pe punctul de a bate campioana ultimilor enşpemii de ani -Ploieşti- şi să ajungă tot după enşpemii de ani în finală. Arbitrii normal că nu puteau permite aşa ceva şi au întors rezultatul pro celor care au plătit mai mult.

CSU Fans au luat atitudine, au suspendat toate proiectele, au amânat organizarea unui record mondial, promovarea baschetului în şcoli etc, etc. şi au făcut ceva valuri timp de câteva luni. Asta după un an de când cei de la „U” Cluj au păţit acelaşi scenariu, cu aceeaşi echipă din Ploieşti.

Federaţia Română de Baschet ce a făcut? NIMIC! După ceva timp, preşedintele FRB Carmen Tocală a simţit că se clatină ceva pe la Federaţie aşa că a decis să se împace cu fanii sibieni şi a organizat o întâlnire cu ei. Credea că ne cumpără ieftin aşa că ne-a promis că ne amenajează terenul pentru a ne răzbuna pe Bănică, arbitrul hoţ. „În campionatul viitor promit să vi-l trimit pe Bănică la primul meci, aşa o să aveţi şansa răzbunării. Şi o să-l trimit la Sibiu tot la câteva etape, ca să se sature de voi şi înjurăturile voastre. Asta să fie pedeapsa lui”. Nu contau sancţiunile, plângerile scrise la Federaţie, la FIBA… doar să-l înjurăm noi ca să ne simţim mai bine. Şi s-a ţinut de promisiune deşi oficial se tot spunea că Federaţia nu poate decide arbitrii la meciuri.

Cireaşa de pe tort – Bănică va arbitra în meciul CSU Sibiu-Ploieşti de duminica asta de la Sibiu. Reeditarea semifinalei de anul trecut. Penibil! Ăsta e sportul românesc. Scenarii, regizori, actori şi noi, privitorii, suntem doar nişte amărâţi de privitori. Şi atât.

…şi aici recomentate.

Mai ştiţă că în urmă cu doi ani spuneam de Earth Hour? Eh, anul ăsta şi Sibiul stinge lumina.

În lupta dintre Bucur și Olaru a picat Budrala. Dar a sărit și Niedermaier.

Prefectura Sibiu și cea din Vâlcea relansează domeniul schiabil Păltiniş-Dăneasa.

Sibienii nu au ridicat gratis 5 tone de zahăr.

Ieri, când am desfăcut pachetul cu mâncare, pregătit minuţios de propria-mi nevastă, ghici ghicitoare ce găsesc:

Twix. Pentru cine nu ştie povestea… AICI.

[EDIT] Noroc că am halit Twix-ul acum. Peste o săptămână expira…

Viaţa e frumoasă aşa cum e. Da, o mai fi şi perioade mai grele, mai enervante, mai răutăcioase cu tine, mai obositoare, mai pline de rahat. Dar de ce să ne umplem timpul cu gândul la ele?

„Ce norocoasă sunt !” îmi spunea Diana mea aseară. Nu a avut cea mai fericită copilărie, nu a avut cele mai bune prietene, nu trăieşte în cea mai frumoasă ţară, nu are cel mai bun serviciu (de fapt, nu mai are deloc), nu învaţă la cea mai bună şcoală şi pe departe cu cele mai bune profesoare… şi totuşi, îşi trăieşte viaţa aşa cum vrea.

De ce să se streseze că nu are de lucru? Banii se fac, mâncarea se mănâncă.
De ce să se îngrijoreze că nu are unde locui? Are familie, are prieteni, are… curaj.
De ce să se plângă de faptul că nu are geanta Luis Vuitton? E buna şi aia mişto de când avea 14 ani, readusă la viaţă.
De ce să stăm închişi în casă doar pentru că am rămas amundoi şomeri? Băgăm piciorul… asta e o ocazie de a călători prin lume. Doar avem timp liber…

Hai să fim mai destinşi, mai relaxaţi. Doar o viaţă avem şi, la bătrâneţe, ar fi bine să povestim copiilor aventurile noastre frumoase, nu cât de jmecheri eram în cartier, nu câţi bărbaţi cu bani am avut în tinereţe. Nu banii sunt importanţi, nu luxul e scopul în viaţă. Degeaba le obţii, dacă viaţa ta a fost de căcat.

Ăsta e felul nostru de a fii – liberi! Indiferent…
Ar trebui să încercaţi şi voi. Dar doar dacă sunteţi pregătiţi, pentru că e ca un drog puternic. Libertatea e un sentiment de care cu greu te dezobişnuieşti. Sau cel puţin, dacă voi nu aveţi curaj, lasaţi-i pe alţii să-şi trăiască plăcut viaţa! Într-un final, vor avea şi bani mai mulţi ca voi. Pentru că i-au făcut aşa cum şi-au dorit.

În sfârşit a venit căldura!

Niciodată nu mi-a plăcut frigul. Te îngrădeşte pur şi simplu. Nu poţi să te îmbraci aşa cum vrei, zi de zi umbli cu aceeaşi geacă groasă. Nu poţi nici să te dezbraci atunci când vrei, unde vrei :). Nu-ţi poţi petrece timpul liber aşa cum vrei, după 30 minute afară eşti degerat. Nu poţi să lucrezi atât cât vrei, la ora 16:00 e întuneric.

Iarna îmi dă o senzaţie de comunism. Când văd oameni înfofoliţi, cu căciuli de blană pe cap şi fular peste faţă mă gândesc doar la Rusia. Rusia comunistă. Mizerie, dealuri de zăpadă maronie pe marginea drumurilor, ger…

Aţi auzit vreodată pe cineva să spună că locul perfect este o ţară friguroasă? Cu toţii visează la zile însorite. Chiar şi eu, deşi nu-mi place marea.

Mi-am luat tricoul galben, m-am pregătit sufleteşte pentru o înfrângere la scor, mai aştept doar ora începerii meciului. Atmosfera va fi cu siguranţă demenţială şi sper că jucătorii vor face tot posibilul să joace măcar astăzi baschet. De la antrenor nu mai cer nimic. De jucat poate ar juca şi el, ar da un slam, o pătrundere pe dreapta… dar de făcut schemele victorioase mi-e greu să cred că o să le facă.

Mi-e dor de comentariile fumătorilor din pauză aşa că azi o să ies şi eu pe holuri ca să asist. De strigat mai greu, pentru că am probleme cu gâtul, dar nu promit că voi fi cuminte la adresa arbitrilor. Iar pe Cuic trebuie să-l înjur măcar o dată.

În rest, acelaşi om liniştit 🙂 pe care-l cunoaşteţi.
[EDIT] Se pare că au înţeles.

Era să uit să-mi plâng şi vouă soarta.

După 1 şi 8 martie, acum vine aniversarea Dianei în 23 martie, iepuraşul în 4 aprilie şi după o zi sărbătorirea a 10 ani de bucurie 🙂 de când sunt cu actuala nevastă (mai nou citeşte şi Diana, nu puteam spune altceva decât că a fost o fericire deplină să-mi petrec juma’ de viaţă alături de ea).

Noroc că am o soţie care nu are pretenţii de bijuterii şi parfumuri scumpe, aşa că o ciocolată va fi probabil de ajuns… normal, o ciocolată pentru toate aniversările astea. Mă gândesc să cumpăr un Twix şi să-l împart: o bucată de ziua ei, una de iepuraş şi eventual în 5 aprilie o duc la o ciorbă de perişoare. Şi m-am scos!

Eu nu mă pot bucura de prea multe sărbători. Ai mei nu m-au numit Ion, ca să primesc cadouri tot la 2 săptămâni (la câţi Sfinţi Ioan sunt) şi Sfântul Ştefan e chiar între Crăciun şi Revelion, deci nimeni nu-şi aduce aminte de mine. Noroc că 20 iunie e doar ziua mea.

Alţii au avut însă şi mai mare ghinion ca mine, s-au născut exact pe 8 martie. Cred că-i tare nasol. Ce zici Marius? Sau alţii pe 1 ianuarie, atunci când toţi dorm toată ziua şi se trezesc din beţii. Dorel, Răzvan… vi se pare cunoscut? 🙂

Primele secvenţe mi-au dat o urmă de zâmbet pe faţă, apoi am început să fiu îngrijorat şi, la un moment-dat chiar am simţit o furnicătură pe şira spinării de spaimă pentru ce s-ar fi putut întâmpla. Nu vorbesc nici de o bătaie mică în Braşov pentru o maşină de spălat sau un televizor, nici de isteria femeilor pentru o rochie de mireasă la reducere.

Am mai văzut imagini de genul, dar chiar să escaladezi rafturile, să dai cu coatele în stânga şi-n dreapta şi să calci în picoare bătrâne pentru o floare sau o găleată de var… nu credeam că o să văd vreodată. Oricât de ieftine ar fi fost, nu cred că atâţia oameni aveau nevoie disperată de vopsea în aceleşi moment, nu prea cred că viaţa lor ar fi depins de o bormaşină.

Vezi mai jos imaginile şocante de-a dreptul:

Later edit: se pare că imaginile de mai sus au fost filmate tot în Braşov, acolo unde anul trecut oamenii s-au bătut ca chiorii pe televizoare.

Nu (mai) fumez, nu (mai) beau cafea.

Toţi care văd asta mă întreabă ce-i cu mine de-s aşa „cuminte”, fixându-mă din priviri pentru câteva secunde, parcă vrând să intre în subconştientul meu. „Ceva nu este în regulă. Sigur ai alte vicii ascunse!” Şi rămâne totul aşa în aer de parcă mi-aş bate copiii acasă sau noapte de noapte aş fi gigolo pentru femei grase. Eu, care nu fumez şi nu beau, ridic mai multe semne de întrebare decât oricine altcineva „normal”.

Nu, nu… cu siguranţă ascund ceva!

Păi ce să mai zic… aşa a venit acasă.

Eh, acum nu mai e cu moţul în sus dar culoarea trebuie întreţinută. Tot la câteva săptămâni. Femeile astea… câtă răbdare au pentru trei şuviţe de păr…

Astăzi am văzut finalul celui de-al 13-lea sezon din Survivor. Din câte am văzut până acum, cel mai tare sezon. Şi drept să spun, m-a pus din nou pe gânduri. Am revăzut ce fel de oameni sunt mai agreaţi de prieteni, colegi, parteneri de afaceri.

Să explic pe scurt:
Ca de obicei, în Survivor totul a început cu împărţirea concurenţilor în triburi. La un moment-dat, fuzionând şi devenind un singur grup, lupta a devenit oarecum inegală – 4 dintr-un trib şi 6 din alt trib. Bănuiesc că ştiţi faptul că în fiecare zi un membru este eliminat de ceilalţi jucători. Eh, deşi toţi am putea spune că ştim deja deznodământul, totul s-a schimbat în momentul în care un asiatic din grupul mic a scos Idolul imunităţii (în joc este un singur Idol al imunităţii, care poate fi descoperit de oricine, dacă este trimis de ceilalţi pe o insulă a exilaţilor… eh, jocul e mai complex).

Pe lângă Idolul ăsta al imunităţii mai există o imunitate zilnică, câştigată prin muncă, în urma luptei contra celorlalţi jucători. În cazul ăsta, imunitatea zilnică a tot câştigat-o un mexican, mult mai pregătit fizic şi psihic faţă de restul. Culmea, şi mexicanul face parte din acelaşi grup mic.

Deci avem aşa – un asitic cu Idolul imunităţii şi un mexican care câştigă tot. Dacă jucătorii ceilalţi îl votează pe asiatic, tipul se salvează cu ajutorul Idolului imunităţii şi astfel este eliminat următorul concurent cu cele mai multe voturi. Nimeni nu are coaie aşa că asiaticul rămâne în joc până la sfârşit. Mexicanul nu poate fi votat niciodată, aşa că ajunge şi el în finală.

Câştigătorul jocului şi a unui milion de dolari este ales, tot prin vot secret, de toţi jucătorii eliminaţi pe parcurs.

Eh, aici vine nedumerirea mea.
Asiaticul a câştigat! Deşi a făcut pe capo di tutti capi, decizând din umbră cam tot timpul cine iese din joc şi cine rămâne, deşi asiaticul i-a scos rând pe rând pe cei din juriu, deşi singurul lui atu a fost strategia, ţeapa pe la spate şi Idolul imunităţii, a câştigat fiind votat pentru strategia lui de cei pe care i-a eliminat.
Mexicanul, deşi a câştigat toate probele, deşi a fost vizibil cel mai pregătit fizic, mental şi tot ce vreţi, deşi a muncit în draci în fiecare zi, deşi niciodată nu a făcut alianţe, nu a treas pe nimeni în ţeapă pe la spate, deşi a ajuns în finală doar prin munca proprie, a pierdut. Nici măcar foştii lui coechipieri, cărora le-a dovedit că merită premiul, nu au considerat că munca contează mai mult decât o strategie.

Hmmm… eu sunt genul de om care de obicei tace şi face. Muncesc mult, de multe ori mult mai mult decât mi se cere, pentru că îmi place să fie întotdeauna lucrul bine făcut. Privind prin perspectiva „colegilor” şi a „prietenilor”, aş putea fi lăsat deoparte în „finală”, preferat fiind altcineva care a ştiut să facă strategii şi să influenţeze. Chiar dacă nu are neapărat munca, cunoştinţele şi experienţa în mânecă. Oare am eu „strategia” proastă?

– Ce viaţă are câinele ăsta. Toată ziua între patru garduri şi se învârte în jurul cozii, nu are ce face.
– Da, dar are mâncarea asigurată.

Tu ce ai prefera… libertatea sau hrana asigurată?