Lună: aprilie 2010

(CC) Şi au apărut şi firmele

< PREVIOUS

Mergea din ce în ce mai bine şi cu reclamele pe Cravata Comercială.

Pe lângă flori şi pantofi de mireasă de la D|A|D|O|O, până la nuntă am mai primit costumul meu de nuntă de la Jikeli, cursuri de dans de la Fantasy Dace (am fost praf la dans, noroc cu Daniela că ne-am mai descurcat cât de cât), petrecerea burlacilor am făcut-o împuşcându-ne la paintball, cu ajutorul celor de la Nexus Paint Ball. Diana a fost aranjată din cap până-n picioare (coafat etc etc) de fetele de la KENZO beauty center. Site-ul www.cravatamea.com l-au făcut gratuit Nişte Preteni (foarte draguţă povestea – am cerut ajutorul unui prieten pentru realizarea site-ului. El şi-a rugat la rândul lui nişte prieteni de-a lui pentru că era foarte mult de lucru pentru un singur om. Cum nu puteau să fie nici ei cunoscuţi pentru că totul trebuia să fie anonim, şi-au spus Nişte Preteni. Aşa îşi spun în continuare şi realizează şi acum site-uri). Tipăresteacasă.ro mi-a tipărit gratuit toate materialele de care aveam nevoie, Metropolis digital a realizat cravata, comandă specială deşi ei nu fac în mod normal aşa ceva. Alte firme care au participat (cu bani, produse sau servicii) la concretizarea proiectului Cravata Comercială au fost: Unio Plan (merci mult), Andu, Casa Belvedere, MrVista.net.

Masa Critică Sibiu. Hai să biciclim!

Ca în fiecare lună, în ultima zi de vineri ne plimbăm cu bicicletele timp de cel puţin o oră jumătate. Ne întâlnim astăzi în Piaţa Mică la ora 18:00, ne admirăm bicicletele iar la 18:30 plecăm în plimbare prin Sibiu. Cu mic, cu mare, formând cu toţii o Masă Critică. Nu ştiu care va fi traseul, probabil se va stabili mâine, pe loc, de către cei din fruntea plutonului 🙂

Ne vedem acolo.

(CC) Şi-anceput colaborarea…

< PREVIOUS

Pentru că patronii români au mentalitatea de „nu dau nimic pentru cât mai mult”, am început să acceptăm şi bartere din partea firmelor româneşti, produse şi servicii în schimbul reclamei pe Cravata Comercială.

Parcă gând la gând (pentru că nu am făcut public faptul că acceptăm şi bartere), au început să curgă propunerile de colaborare mai ales din partea firmelor sibiene. Cele naţionale sau internaţionale cu filiale în România… pe niciunde. Fiecare din firmele astea vroia să ne dea câte ceva, doar pentru a susţine şi ei ideea. Mi-a plăcut că în cazul ăsta ne ofereau serviciile lor ca şi cadou de nuntă. Niciodată, cu nici o firmă nu am stat să negociem mărimea spaţiul sau poziţionarea siglei pe Cravată. A rămas totul la latitudinea noastră, important era să fie părtaşi la concretizarea proiectului.

Darius de la D|A|D|O|O mi-a scris că vrea neapărat să ne ajute. Ştiam că face aranjamente mişto de flori, aşa că ne-am întâlnit. Pe lângă flori, încontinuu ne întreba cu ce ne mai poate ajuta.

A doua zi ne-a chemat iar pentru că Dana, colega lui, are nişte pantofi de mireasă aduşi de prin Italia, să mergem să-i vedem – mare noroc, pentru că Diana nu îşi găsise nimic mai de Doamne-ajută. Apoi a vrut să ne propună şi colaborator pentru fotografiile de nuntă. Cu tortul ne-am trezit la nuntă aranjat de el. Habar nu aveam de asta, a fost o întâmplare că s-au vorbit între ei. Foarte mişto cei de la D|A|D|O|O.

Doar o firimitură…

Din întâmplare am dat peste un filmuleţ pe care l-am făcut la sfârşitul anului 2006. După ce l-am privit mi-au trebuit momente bune să-mi revin. Mi-au retrecut prin faţă toate imaginile alea cu copii uitaţi de lume, doar piele şi os. Copii care nu au nici o putere nu să-şi schimbe viaţa în ceva mai bun ci nici măcar să trăiască cu 2-3 mese şi o cană de apă pe zi.

Am perioade în care sunt atât de afectat de suferinţa altora încât îmi vine să-i strâng de gât pe toţi cei care au şi nu vor să împartă, ba mai mult, pun piedici în dezvoltarea celor de lângă ei.

Am locuit ani întregi în Turnişor, acolo unde iarna este un adăpost pentru cei fără casă. Atât de umili şi trişti sunt ochii majorităţii vagabonzilor încât de cele mai multe ori preferi să le eviţi privirea pentru a nu fi afectat şi tu de necazul lor.

Am nevoie de puţin sprijin pentru un proiect de-al meu mai vechi pe care nu am reuşit până acum să-l realizez. Totul a început cu dorinţa de a organiza şi în Sibiu un eveniment „Food not Bombs„, acolo unde se împarte mâncare caldă oamenilor fără adăpost. În timp, după atâţia ani, ideea s-a dezvoltat şi nu mai este de ajuns doar atât. Pe lângă hrănirea flămânzilor cu o simplă masă sărăcăcioasă, vreau să-i fac pe bogaţii noştri să se uite doar câteva secunde spre ochii vagabonzilor. Poate, doar poate, după momentele alea, o firimitură din sufletul lor se va îndrepta şi spre altceva decât spre dorinţa neliniştită de a strânge bani mulţi, mai mulţi şi mai mulţi. Doar pentru câteva secunde poate vor scăpa şi ei o firimitură din ce au.

Pe cei interesaţi îi rog să-mi scrie pentru mai multe detalii.

(CC) Greaţă de mentalitatea investitorilor români

< PREVIOUS

Am tipărit fluturaşi şi cataloage de prezentare pentru firme româneşti, potenţiale cliente pentru Cravata Comercială. Am trimis câteva mailuri şi am dat 2-3 telefoane. Doar atât. Nu am vrut să-i caut eu, aşteptam reacţia patronilor români. Şi totuşi, nici o firmă românească mare nu vroia să cumpere reclamă. Cu toţii încercau să ia reclamă gratuit. Nici măcar un 5 euro nu ar fi dat! Erau interesaţi dar mi-o tot dădeau pe aia cu „şti… e criză!”. Păi şi pentru mine nu e criză, omule? Ce firmă puternică şi de prestigiu te consideri tu, dacă te zgârceşti la 5 euro pentru reclamă. Nu mi-a venit să cred!

Chiar şi cu Călin Fusu (patronul neogen) ne-am întâlnit. Îl ştiam de la Arena Leilor, făcând şi el pe acolo pe investitorul. „Super idee, hai să povestim” dar oferta lui a fost de vreo 20 euro pentru TOATĂ cravata, exclusivitate absolută, că vai Doamne, dacă-mi pun pe mine sigla neogen mă umplu de respect. Am întrerupt pe loc legătura cu el. Îmi băteam joc de mine, de idee şi de munca tuturor celor implicaţi dacă mai continuam aşa.

Mentalitatea patronilor români mi-a făcut greaţă aşa că trebuia să schimbăm total strategia pentru piaţa din România. Sau să renunţăm.

Cum găsesc punctul G?

Ghid practic cum se poate găsi uşor punctul G – iei mouse-ul în mană şi apeşi pe butonul rotund aflat imediat sub scroll. Simplu, nu?

De ce să iei mouse-ul în mână pentru a găsi punctul G? Pentru că aşa se numeşte mouse-ul roşu din imagine – G Spot – iar butonul rotund te duce imediat la pagina ta preferată. Un fel de shortcut în formă de…


Sursa: www.yankodesign.com

"La Turn" – 50% reducere… pentru mâncarea stricată!

Dacă te duci la super-mega-bombasticul restaurant „La Turn” din Sibiu şi comanzi calamar, ai şanse să-l primeşti stricat. Chelnerul nu te crede că nu-i bun aşa că eşti nevoit să pui de-un pariu acolo, pe loc, între tine şi bucătar. Dacă cel din urmă va mânca calamarul gătit şi pregătit pentru tine, atunci s-a făcut de-o masă gratuită. Dacă nu-l poate mânca, e clar că-i stricat.

Şi stricat a fost. Că te „respectă”, pentru greşeala lor, primeşti o prăjitură tiramisu cadou şi o reducere de 50%… la mâncarea stricată ce n-ai putut-o mânca. Ar trebui să fi fericit că plăteşti juma’ din 60 de lei, ce contează că mâncarea a fost bună doar de aruncat la gunoi, comanda ai făcut-o.

Foarte frumos acţionat, felicitări pentru respectul oferit clienţilor!

(CC) Şi totuşi, ceva nu mergea…

< PREVIOUS

Presei nu i-a fost deajuns un simplu Tudor, eu nu aveam de gând să dezvălui mai mult, aşa că un ziar de prin Iaşi (dacă ţin bine minte) mi-a spus Tudor Ciora. Şi Tudor Ciora am rămas.

Sute, dacă nu chiar mii de articole în presa străină relatau de Cravata Comercială a lui Tudor Ciora. Lansarea în presa internaţională încă nu trebuia făcută, de aia nici nu era varianta în engleză a site-ului terminată 100%. Şi cu toate astea, cei mai interesaţi erau străinii. O săptămână englezii intrau cu miile pe site, o săptămână francezii, după care chinezii sau aflicanii.

Românii erau constanţi. Mai ales în critici. Au fost ziare online în care cea mai vizualizată ştire era cea cu Cravata Comercială. Critici multe şi interes pentru a afla „ascunzişurile” proiectului. Ăsta era interesul românilor.

Cât despre reclamă pe Cravată, nici o firmă românească mare nu şi-a arătat interesul pentru a-şi face reclamă pe cravata mea de mire. Criză, criză, dar mentalitatea românului nu poate fi chiar în halul ăsta diferită faţă de cea a restului oamenilor din întreaga lume. Din SUA erau posturi de radio care vroiau să apară pe cravată, deşi nimeni din România nu ar fi auzit a doua oară de el şi nici ascultători noi nu ar fi adus. Site-uri franceze (scrise doar în franceză) mi-au donat bani deşi puţini români ştiu limba lor. Pe români nu-i interesa – „Noi avem clienţi destui, nu ne interesează să facem reclamă”.

Deşi mă aşteptam, totuşi m-a şocat reacţia asta.

Bar "de familie"

Şi eu, ca şi mulţi alţii, visam prin adolescenţă la propriul meu bar. Şi prin visele mele vedeam pe la mese doar consumatori „de-ai casei”, cunoscuţi şi prieteni. Şi cum ne simţeam cu toţii ca în vizită la cineva acasă (sau în propria casă), dintr-o dată m-am trezit la realitate – nu va merge niciodată aşa ceva.

Faptul că nu merg barurile doar cu clienţi prieteni, nu prea deschis personelor străine, mi-a fost demonstrat după falimentarea în glorie a mai multor localuri mici, micuţe şi drăguţe.

Însă vineri am văzut că astfel de baruri pot rezista şi ceva mai mult de 3 luni. Cu recuzită şi accesorii cu tot. Nu ştiu cât mai mult, dar mai mult de 6 luni cu siguranţă. Am fost în Garaj Pink Freud în Timişoara, luat de-o aripă şi dus la băute acolo de către VisUrât şi Denisuca, ca să sărbătorim lansarea şmen.ro. Băruleţul e de-o cameră şi ceva, pe undeva pe sub un service auto. Cu intarea tapetată în hârtie albă plină de mesaje (de bine), cu multe lucruri vechi, adunate de prin poduri – telefoane, radiouri, televizoare, cărţi şi poze de prin anii ’60. Dar şi cu un meniu scris cu pixul pe o foicică, pe lângă multe răvaşe imaginate probabil după o noapte albă. Publicul băutor părea să fie format doar din pretini de-o viaţă. Nu ştiu cu ce ochi primesc şi străini pe acolo dar merită băută o bere în garaj.

Foto: Pink Freud

(CC) Nuntă dar fără nevastă.

< PREVIOUS

Pe Diana am încercat s-o feresc cât mai mult de toată nebunia asta cu Cravata Comercială. Nu am vrut să treacă şi ea prin toată isteria prin care treceam eu. Telefoane zilnice de la jurnalişti întrebând dacă sunt ceva noutăţi, mailuri de la patroni arabi care-mi propuneau mulţi bani dac-o dau pe nevastă-mea, sau măcar o parte din ea :), americani care negociau pentru întreaga cravată, irlandezi care cereau mii de informaţii dar nu puteau fi niciodată hotărâţi, francezi care vroiau exclusivitate, chinezi, africani, australieni, telefoane de la diverse secretare din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii… şi bine-înţeles, românii.

Românii… site-ul a fost atacat de hackeri după doar
câteva zile, comentariile invidioase la articolele online din presă erau cu sutele. Anonimii au descoperit informaţii cum că tata e nu-ştiu-cine, că bunica are o florărie, că vărul e rudă cu mama-omidă… tot felul de prostii.

Dacă vă vine să credeţi, 4 luni de zile, Diana nu a vrut şi nu a ştiut aproape nimic despre ce se întâmplă cu Cravata Comercială. A apărut doar la sfârşit, în câteva interviuri. Şi bine-înţeles, acolo unde era mai important… la nuntă.

Verde pentru biciclete !

Mă bucur că am fost printre participanţii „Numărătoarei (de biciclete) de primăvară” de la Timişoara, pentru că am văzut în sfârşit cum se organizează o mega-plimbare cu bicicletele. Anul trecut am strigat să strângem rândurile şi în Sibiu, într-o Masă Critică, ceea ce am şi făcut în câteva rânduri. Prima Masă Critică serioasă de anul ăsta ar putea avea loc chiar vineri, în 30 aprilie. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc acum.

După cum ziceam, m-am numărat printre cei aproximativ 1000 de biciclişti ce au pedalat sâmbătă dimineaţă prin Timişoara. Nu au fost doar localnici, pe drum am întâlnit mai multe maşini ce se îndreptau spre Timişoara, cu bicicletele în portbagaje. Iar pentru un plus de imagine au fost invitaţi să pedaleze şi Florin Chilian alături de mai mulţi bloggeri cunoscuţi.

Păcat că ploaia a speriat mulţi biciclişti de ocazie, altfel ar fi fost probabil chiar şi dublu de participanţi. Dar şi aşa e fost mai mult decât emoţionant să pedalezi alături de atâţia biciclişti.
M-am mirat totuşi că nu au fost prea mulţi copii şi oameni mai înaintaţi în vârstă, aşa cum am văzut la Sibiu de exemplu.

În general, şoferii au fost disciplinaţi. Nu am auzit deloc claxoane. Bine, şi maşinile de poliţie ce ne-au escortat permanent probabil au avut un efect de înţelegere asupra şoferilor, deşi au trebuit să aştepte minute bune să treacă toată coloana de biciclişti. Am văzut totuşi un incident – un taximetrist lovind uşor cu maşina pe unul dintre organizatori. Poliţia a venit, a văzut, a comentat ceva şi cam atât. Taximetristul a plecat în trombă, jonglând pur şi simplu cu viteză printre biciclişti.

Cu ocazia asta, campania „Angajatori pe 2 roţi” a mai adunat 200 de timişoreni ce vor merge de acum cu biciletele de şi la locul de muncă. Bega Grup a donat biciclete angajaţilor lor şi am înţeles că până la sfârşitul anului vor mai dona 800. Bravo lor. Poate de acum vom vedea şi pe străzile din România mai mulţi oameni la costum (şi nu numai) pedalând.

Mai jos, un filmuleţ cu majoritatea participanţilor:


Moda filmelor 3D

Am impresia că a devenit o modă să faci filme aşa-zise 3D. Toate filmele trebuie să fie văzute şi prin ochelarii roş-albaştri, altfel nu este film serios. Chiar dacă prin ochelarii ăia nu vezi nimic deosebit.

Dacă până acum am fost doar la câteva desene animate 3D, aseară am fost, în Timişoara, la „Clash of the Titans” – filmul 3D. Nici aici nimic special. Aproape tot filmul l-aş fi putut vedea fără ochelari pentru că pur şi simplu nu erau efecte 3D de senzaţie. Şi diferenţe nu ar fi fost. Doar câteva faze îţi dădeau într-adevăr senzaţia aia 3D, dar şi alea desenate pe calculator, nu filmate.

(CC) Am fost recunoscut! Prea devreme însă.

< PREVIOUS

Sibiul e destul de mare, şi totuşi am fost recunoscut dintre 100 şi ceva de mii de locuitori. Scurgere de informaţii în legătură cu Cravata Comercială cu siguranţă nu a fost. Mă aşteptam ca Alin Bratu să mă sune spunându-mi „Ştiam de asta, nevastă-mea (Adela) te-a ajutat, dă-mi exclusivitate la informaţii”. Dar nu a fost aşa. Habar nu avea de nimic. Habar nu avea cu cine stă de vorbă la telefon.

În schimb, am văzut pe telefonul personal un apel pierdut de la Brylu. Nu m-a mai sunat de mult aşa că sigur avea legătură cu asta. Am pus-o de oaie, mi-am spus. Au aflat! Apoi Călin a scris şi el că bănuieşte cine stă în spatele proiectului. După care primesc mesaj pe messenger de la cineva „Nu cumva tu eşti ăla cu cravata?”. Pentru a doua oară, proiectul era ameninţat.

La insistenţele jurnaliştilor şi
pentru că deja pe mulţi i-a dus gândul la mine, am spus că mă numesc Tudor iar viitoarea soţie e Diana. Am dat interviuri (filmat doar din spate) şi naşul a apărut la ştirile de seară. Am acceptat interviuri presei scrise, dar fără poze. Am dat interviuri la radio. Mi-am dezvăluit puţin identitatea, după doar două zile.

Şi cu toate astea, cel ce s-a prezentat colaboratorul Click din Sibiu mi-a promis că va scrie că sunt un impostor, dacă nu-i trimit poză cu mine şi cu viitoarea soţie. Am încercat să-l duc de nas, i-am trimis poze în care apăream doar din spate sau în contre-jour. Dar nimic, vreo 5 telefoane de ameninţare. A încercat chiar şi să mă sensibilizeze spunându-mi că îl dau ăia de la Bucureşti afară dacă nu face rost de poză până la ora 12:00, pentru că au rezervat prima pagină pentru dezvăluiri în exclusivitate cu „oamenii cu Cravata Comercială”.

Asta a pus capac. Mi-am băgat piciorul în discuţiile cu el şi am spus „Fie ce-o fi!”. Urma articolul defăimător. Habar nu am dacă a apărut până la urmă sau nu, nu citesc Click. Nu prea cred însă că a avut tupeu, pentru că nimeni altcineva din presă nu a amintit de aşa ceva.

(CC) Încercarea moarte n-are…

< PREVIOUS

Nu mai aveam ce face. Fără atenţia presei, proiectul Cravata Comercială era mort! Aşa că am făcut ce în mod normal nu aş fi făcut. După vreo două zile, am trimis a doua oară comunicatul de presă -acelaşi :)- chiar dacă riscam să calc pe nervi câţiva jurnalişti şi să încep totul cum nu se putea mai prost.

Eh, în ziua aia a trebuit să-mi iau liber de la lucru. Pe bune! Am repetat aceleaşi cuvinte de mii şi mii de ori. A trebuit să-mi notez apelurile pierdute în timp ce vorbeam la telefon cu cei din presă. Mă resunau, insistau, sunam eu înapoi în cazul în care vedeam 3 apeluri pierdute de la acelaşi număr. A fost o adevărată nebunie!
După dezamăgirea primului comunicat de presă, interesul ăsta pentru proiectul Cravata Comercială m-a lovit în plin. Iar faptul că eram „domnul X” şi „doamna Y” nu m-a ajutat cu nimic în discuţiile cu jurnaliştii. Fiecare vroia mai mult şi mai mult. Erau ca în junglă şi trebuiau să supravieţuiască. Se luptau, trăgeau de mine cu dinţii, muşcau efectiv din telefon pentru o
informaţie în plus decât aveau ceilalţi colegi de-ai lor. Au ajuns să mă ameninţe cu articole defăimătoare pentru că am refuzat să mă arăt. Cei de la TVR au vrut să mă filmeze cu camera ascunsă.

Îngrozitor! Dar semn mai bun de atât nu puteam avea.
Iar emisiunea de la Antena 1 în care au fost invitaţi în studio doi jurnalişti şi un om de publicitate în legătură video, toate astea pentru a discuta „oare cine sunt oamenii cu Cravata Comercială„, asta mi-a demonstrat că suntem pe drumul cel bun. Iar cireaşa de pe tort au fost mai multe interviuri în direct la posturi de radio din Anglia, în emisiuni de seară. Atenţia presei am câştigat-o!

(CC) Nici un semn de la presă !?!

< PREVIOUS

Marea grijă era că data de 1 aprilie, ziua păcălelilor, era foarte aproape de data lansării proiectului Cravata Comercială şi că ziariştii şi oamenii vor crede că totul e doar o glumă. Şi aşa a şi fost.

Deşi primul comunicat de presă l-am trimis după aproape o săptămână de la ziua păcălelilor, nimeni nu l-a luat în serios. Nimic. Tăcere deplină. Nici un telefon. Nici un articol într-un
ziar obscur. Nici un mail de răspuns. Nimic. Nimic.

Munca atâtor oameni putea fi în zadar. Presa nu ne bagă în seamă!

Toţi ţăranii şomeri se fac taximetrişti?

După ce am comorât din maşina bădăranului, am urcat într-un taxi 949 la care era să renunţ imediat ce a învârtit de cheie.

Şoferul a plecat în viteză, la câtiva cm. de un biciclist, spunând jmechereşte „Tu stai acolo cu tricicleta ta!”. Mă gândeam în sinea mea că deja exagerez cu renunţatul în mers la taxiuri, aşa că mai bine stau pe curu’ meu, pe bancheta din spate. Până la destinaţie am auzit din gura lui câţiva „futu-ţi” şi „mă-ta” şi am asistat la bucuria lui vis-a-vis de suspendarea carnetelor de circulaţie pe viaţă, dacă faci un accident. Când l-am întrebat „Dar dacă nu daţi prioritate unui biciclist cât timp meritaţi să vi se suspende carnetul?” din nou jmechereşte se întoarce spre mine încercând să mă convingă de faptul că el e taximetrist doar pentru distracţie. El are carnet de 35 de ani şi a condus la viaţa lui numai TIR-uri şi camioane. Normal că asta îi dă dreptul să fie regele junglei, nu?

P.S. pentru cei care mi-au recomandat 924. La ei voi apela ultima oară. Doar pentru faza ASTA.

(CC) Totul decurgea bine, doar că aveam o mare problemă…

< PREVIOUS

Planul era să nu mai afle de proiectul Cravata Comercială nimeni altcineva în afară de cei deja implicaţi. Doar trebuia să începem totul ca anonimi.

Am reuşit să pun la punct unde voi face cravata (că trebuia comandă specială) şi aproape am terminat şi site-ul www.cravatamea.com. Între timp am cooptat-o pe Ioana pentru problemele de server (cumpărătorul domeniului site-ului l-am băgat la secret şi găzduirea am făcut-o pe un calculator într-o magazie) dar şi pe Ada pentru traducerea textelor în limba engleză, ajutată de Diana. Am făcut fluturaşi, cataloge de prezentare, tot tacâmul. Aşteptau doar să fie tipărite. Totul decurgea bine, doar că aveam o mare problemă:
se apropia 1 Aprilie, ziua păcălelilor.

Mai repede nu puteam lansa site-ul pentru că nu aveam toate detaliile puse la punct iar pentru a-l lansa mai târziu ar fi trebuit să mai aşteptăm aproape o lună. Enorm de mult. Ne-ar fi dat peste cap tot planul de acţiune.

Am coborât (din mers) şi din 942.

În continuare caut o firmă de taxi din Sibiu cât de cât ok, după ce mi-am luat adio de la 953.

Am făcut comandă la 942 – apropos, enorm de greu răspunde centralista, întotdeauna am asteptat vreo două minute până să răspundă. În fine… după vreo 10 minute vine taxiul. Plecăm fericiţi spre destinaţie până dăm de prima intersecţie cât de cât mai circulată. Şoferul se scremea să ia colţul ca o babă de 95 de ani să meargă. Aşa de frică îi era să vireze stânga încât maşina din spate s-a săturat să aştepte şi a venit paralel cu noi, s-o ia înaintea. Întâmplător era o femeie la volan (vă daţi seama cât de rău se scremea şoferul meu?).

Atât i-a trebuit taximetristului, că a început să strige la ea „Ce faci curvo? În piza lu măta de curvă. Poate mă loveşti!”. Speriat de reacţia bădăranului l-am rugat frumos să-şi continue liniştit drumul. Dar după 1 minut începe la mine „Păi cum să-mi continui drumul când s-a băgat curva aia aşa? Poate mă lovea (deşi, sincer, era la vreun metru de el). N-am chef de reparat maşini”. Am făcut paşi din maşina lui puturoasă (la propriu, că puţea de-ţi muta nasul) şi am urcat într-un 949. Nu a fost deloc mai bine dar vă spun mâine ce-am păţit şi cu ăştia.