(CC) O oră – de la o simplă idee la un adevărat proiect

Mi-am adus aminte că în urmă cu un an am lansat în presă proiectul Cravata Comercială.

Dar ţin minte că munca efectivă la proiect a început cu vreo 3 luni înainte. Ideea era mult mai veche.

Cum a început totul:
Într-o dimineaţă am sunat doi prieteni să ne întâlnim la o cafea. Vroiam să le propun ceva. Pe vremea aia Adela nu avea grijă de copii (dar era în cârje) şi cu Claudiu aveam relaţii de colaborare pe proiecte mult mai strânse. Pe lângă faptul că-i ştiam foarte implicaţi în ce fac, aram cu doi paşi înainte, cu ajutorul lor.
Unul lucra în presă iar celălalt în vânzări şi pentru succesul proiectului, astea două laturi erau evident cele mai importante.

„Şedinţa” a fost una de 1 oră dar foarte concentrată în idei. I-am luat pe amundoi pe nepregătite aşa că nu au avut timp să se gândească la idee. Şi asta a fost foarte bine – au dat din ei ce-au putut mai bun. A plouat cu idei geniale, altele mai puţin plauzibile, dar enorm de constructive. În doar o singură oră s-a ajuns de la o simplă idee, la un adevărat proiect.

Atunci am stabilit că nodul cravatei îl vom licita. Atunci, pe loc, am hotărât că trebuie să fim anonimi la început, doar pentru a menţine interesul presei la cote maxime. Atunci, la masa aia rotundă am cooptat un nou „coleg” (Ovi) la proiect, pentru realizarea site-ului. Şi tot atunci am făcut, pe un şerveţel, analiza SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats) şi un POA (Plan of Action). Urma ca în două săptămâni să ne facem fiecare câte o lecţie şi să ne reîntânim.

Eram cu toţii entuziasmaţi şi doritori de muncă. Eu am început să fiu puţin îngrijorat pentru că nu ştiam cum va reacţiona presa, dacă şi cum mă va băga în seamă. Diana, viitoarea nevastă, încă habar nu avea că într-adevăr pun pe picioare proiectul.

Designer-ul cardului tău şi confidenţialitatea infomaţiilor

Dacă are cineva nevoie de adrese de mail ale clienţilor (tineri) BRD, să-mi ceară mie o listă. Probabil cei de la BRD se bazează pe faptul că Universitatea Lucian Blaga obligă studenţii să-şi facă la ei carduri de burse (cât de legal o fi oare?), de aia nu-i prea interesează de păstrarea confidenţialităţii informaţiilor.

Vedeţi mai jos un e-mail în care am primit chiar de la bancă o listă cu adrese de e-mail ale clinţilor.


De ce suntem invidioşi?

Îmi place să mă întâlnesc cu arhitecţi din Sibiu. Dianei îi place să meargă la prezentări de modă. Dar zău dacă nu plecăm de fiecare dată scârbiţi.

În loc să mă concentrez la prezentări şi la discuţii, sunt deranjat de fiecare dată de comentariile „deştepţilor”, aflaţi întotdeauna în public şi niciodată pe şcenă. Am impresia că fără cel puţin unu dinăsta nu există prezentare sau întâlnire completă. El clar le ştie pe toate şi întotdeauna încearcă să-i convingă pe toţi că cel din faţă vorbeşte prostii. Dar bineînţeles că mai mult decât să comenteze nu e în stare să facă. Doar se ştie… dacă tu nu eşti în stare să te ridici, coboară-i pe ceilalţi la nivelul tău.

Avantajele şi dezavantajele meseriei.

De obicei fiecare îşi laudă meseria. Eu cu Diana am ajuns să lăudăm meseria celuilalt. Diana e invidioasă (în sensul bun) că în arhitectură faci lucruri care rămân mult timp în vizorul publicului, eu sunt invidios pe ea (tot în sensul bun, normal) că în design vestimentar chiar poţi face ce îţi doreşti.

Eu aş face oricând design vestimentar pentru că:

În arhitectură imaginaţia îţi este limitată de ingineri, seisme, climă. De norme. De forţa gravitaţională, primărie, inspectoratul în construcţii. Şi mai ales de încăpăţânarea clientului.

În design vestimentar eşti limitat doar de forţa gravitaţională.

În arhitectură nu ai voie să profesezi dacă nu ai mulţi ani de studii şi practică în spate.

În design vestimentar poţi apărea pe coperţile revistelor încă din şcoala generală dacă ai idei şi pile.

În arhitectură poţi să pofesezi 60 de ani şi să nu ai şansa să-ţi vezi realizat proiectul de vis. Nu poţi să laşi într-o zi totul şi să te apuci să construieşti clădirea din banii tăi, aşa cum te-ar tăia pe tine capul.

În design vestimentar poţi să te încui în atelier pentru două luni. Şi faci chiar numai ce vrei tu. Nu ai norme de respectat, nu ai cheltuieli sufocante.

Oare ce-ar zice Diana în „apărarea” ei? 🙂

Hamlet cel modern.

Am fost la piesa Hamlet de la Teatrul Naţional Radu Stanca – viziunea modernă a capodoperei lui Shakespeare, regizată de Radu Alexandru Nica.

Începutul a fost puţin ciudat pentru mine aşa că atenţia mi-a fost atrasă mai mult de decorul dispus în perspectivă, gândit de Dragoş Buhagiar, de pantalonii în carouri ai lui Hamlet, de costumaţia îndrăzneaţă a Ofeliei şi de camera de filmat ce trasmitea live, mânuită pe scenă de actori.

O piesă îndrăzneaţă, ce cu siguranţă merită văzută. Restul e tăcere.

"Pentru asta e bună armata!"… măi, mă leşi?

Mai dă-o si incolo de treabă… tot aud prostia asta cu „vezi la ce-i bună armata?”. Da’ mă lasati cu prostiile astea?

La ce mai exact e bună armata? Pentru că acolo înveţi să te supui, să fi slugă şi să fi batjocorit? Pentru că acolo te învăţă că şi tu trebuie să faci la fel cu alţii mai slabi ca tine? Pentru că-ţi dă impulsuri de dictator şi pentru că-ţi modelează instinctele de criminal?

Totusi… pentru ce-i bună armata? Dacă educaţia nu se învaţă în 14 ani acasă, slabe şanse s-o înveţi după majorat, în câteva luni, dictată de unu’ în uniformă.

Tot aud cuvintele „pentru asta e bună armata, pentru asta şi femeile ar trebui obligate la armată cel puţin câteva luni”. Pentru ce mai exact? Eu nu am făcut armata şi totuşi de obicei sunt punctual, am respect (sincer, nu de faţadă) faţă de semeni, am respect faţă de cei mai învârstă, faţă de femei şi copii. Nu am avut şi nu voi avea nevoie de armată. Deci… pentru ce-i bună armata?

Copiii noştri sunt prea proşti

Pe vremea când eram şi eu mai tinerel, aveam impresia că generaţia mea e generaţia „de sacrificiu” aşa că vom fi consideraţi întotdeauna buni mai mult de muncă, nu şi de gândit. Pe bună dreptate credeam asta, pentru că vedeam în jurul meu cum cei mai învârstă aveau impresia că e dusă rău generaţia mea. Că stilul vestimentar e de oameni nebuni. Că libertatea de exprimare e exagerată. Că noutăţile cu care venim noi sunt autodistrugătoare.

Dar se pare că ăsta e ciclul generaţiilor.

Pentru că, totuşi, am ieşit cât de cât bine. Nu pot spune că am avut colegi proşti. Cu toţii fac ceva în viaţă, muncesc cu drag şi responsabil. Mai mult, simt că generaţiile mai mari au început să ne facă deja loc. Ne dau încredere şi ne aleg în funcţii importante de conducere. Toate astea acum, când a venit rândul nostru să denigrăm generaţia ce ne urmeazăbitangi cretini cu impresii în cap; copii deştepţi de dau în gropi, cu şmecherii în cap, exact la fel cum eram consideraţi şi noi la vârsta aia.

Din punctul meu de vedere, lipsa încrederii a generaţiilor tinere este un factor extrem de important în (ne)dezvolarea României şi ar trebui să schimbăm câte ceva în modul nostru de a gândi.

Deci abureli şi articole acide?

Asta vreţi de la mine?

Votează în chestionarul de pe bara din stânga ce articole vreţi să scriu. Până acum e cam aşa:
Majoritatea abureli si prostii ce-mi trec prin cap (14);
Majoritatea articole acide (14);
Majoritatea stiri de actualitate (8);
Majoritatea articole de vacanta – pe unde am umblat (7);
Majoritatea intamplari din viata mea (4);
Majoritatea pitziponci si pitzipoance (4).

Se mai poate vota până joi.

Copiii noştri sunt prea deştepţi

Probabil că cei ce vor să reducă acum cadrele didactice, orele de curs şi să facă din şcoală ceva lipsit de sens, au fost puşi în una din ipostazele următoare şi vor ca pe viitor să nu mai pară cei mai proşti din lume:

Eram într-un restaurant, la masa alăturată un copil de clasa a VI-a împreună cu părinţii. Copilul povesteşte cu mult entuziasm despre Anglia. „Şi turnul ăla cu ceas din Londra… ăhhh… turnul ăla vestit” copilul are un lapsus de câteva secunde. „Da, Turnul Eiffel!” spune tatăl bucuros că ştie mai mult ca piticul.

Vineri aşteptam în autogara Sibiu. O femeie îşi conducea cei doi nepoţi. Copiii (10-14 ani) erau deja obişnuiţi s-o pună în dificultate aşa că făceau mişto de ea oridecâte ori prindeau ocazia. La un moment-dat vine un autocar dinspre Râmnicu Vâlcea. „De la Vâlcea. Tu şti unde e Vâlcea?” o întreabă cel mare pe mătuşă începând să zâmbească superior. Stânjenită (a câta oară?) zâmbeşte şi ea ca şi cum ar face o glumă „Nu ştiu. Chiar nu am fost niciodată acolo”.

"Aia nu mai era ţara mea"

„A doua oara [n.r. când m-am întors în România], dupa un an, n-am mai recunoscut nimic, aia nu mai era tara mea. E greu de explicat: era foarte murdar, oamenii erau imbracati neglijent, nu se discuta decat despre politica, fiecare stia mai bine, pareau complet hipnotizati de ecranul televizorului,(…) nu exista pasiuni, discutii despre carti citite, nimeni nu face sport, nimeni nu pare a gandi pentru el cu propriul creier.”

Sursa: Dana Nedelea în interviul luat de Paul Gabor.

Ce ne facem cu Electrica?

Tot la două săptămâni dau de câte o pană de curent „neprevăzută”. Pană de curent care e reparată în 1 oră, 3 ore sau doar a doua zi.

Îmi povestea o prietenă că ieri a stat câteva ore fără curent la salonul de înrumuseţare. Normal, o pană de curent neprevăzută. Era disperată că are cliente ce stau de ore cu vopsea pe păr pentru că nu are apă caldă să le spele. Mi le şi închipuiam ajungând acasă fără păr. În plus de asta, a pierdut cliente şi trebuie să lucreze în weekend (pentru cele ce şi-au refăcut programarea).

Ce ne facem cu Electrica, fraţilor? Majoritatea firmelor depind de curent. Indiferent că e vorba de calculatoare, de aparate sau un amărât de bec. Dacă nu există curent, se sistează total activitatea. Se pot pierde sute de mii de euro, clienţi importanţi şi încrederea… doar din cauza unei pene de curent neprevăzute.

Puterea puţelor

Orice puţă îşi doreşte să aibe coaie, să se simtă puternic. Orice puţă de om… la asta mă refer.

În arhitectură nu este vorba doar de creaţie. Câteva schiţe pe o foaie de hârtie şi gata, vine banul. În arhitectură de fapt 80% din timp ţi-l petreci completând hârtii şi umblând din uşă în uşă după avize. Dacă ar fi vorba doar de acordul primăriei ar fi bine, dar trebuie să-ţi dea aviz şi cei de la Electrica, de la Apă-Canal, de la Romtelecom, de la Mediu etc. etc. Pentru fiecare instituţie dinasta trebuie făcute dosare pentru avizare. Şi deşi plăteşti, trebuie să aştepţi chiar şi o lună pentru o semnătură din partea lor.

Aici intervin puţele de oameni. Pot număra pe degetele de la o mână clienţii care au spus că aşteaptă atât cât e nevoie după avize. Restul îşi caută pile, cunoştinţe şi primitori de mită. Românul nu se poate abţine să nu dea telefoane. Dacă ştie că nu şi-a pus pilele în mişcare nu se simte împlinit. Este un ratat dacă nu e rezolvat mai repede decât restul. Asta e concepţia puţelor de oameni.

Ba mai mult, un client m-a aşteptat într-o zi în faţa biroului cu avocatul lângă el. Era nervos că durează avizele prea mult. „Da ce, voi aveţi de gând să mergeţi la ghişeu pentru a depune dosarul? Vorbiţi direct cu cineva de acolo. Aşa se face la noi! Doar nu sunteţi proşti să aşteptaţi!?!”. Chiar şi avocatul lui mi-a spus asta la mine în birou, sorbind din cafeaua oferită de mine.

Dacă tot vrei să dai mită şi să-ţi foloseşti pilele, fă-o pentru ceva ce merită. Pentru câteva milioane de euro, pentru un post mega-plătit sau pentru copilul tău. Dă-o dracu de trebă… chiar la biroul avizările persoane fizice de la electrica să te lauzi tu că ai pile şi eşti super-influent? Dacă ai coaie dă telefoane acolo unde se învârte grosul, nu fi doar o puţă

Adio 953

Am termina-o cu 953. Ieri m-am urcat pentru ultima oară într-un taxi de-a lor.

Din cauza incompetenţei celor de la primărie (sau cui o fi fost responsabilitatea), numărul casei unde am biroul este 1C, asta deşi clădirea se află aproape în capătul opus al străzii faţă de 1A sau 1B. Tocmai de aia întotdeauna spun recepţionerei să trimită taxi la nr. 1C, vis-a-vis de 19. Problema e că majoritatea taximetriştilor nu ştiu nici numărul 19 unde este aşa că revin cu un telefon după câteva minute, ca să îndrum şoferul.

Eh, ieri, când am plecat de la birou am făcut la fel. Am re-sunat la 953 şi am spus recepţionerei exact pe unde să vină şoferul, că eram învăţat să nu transmită mai departe că e vis-a-vis de 19 şi că şoferul săracul nu a găsit casa şi stătea taman în capătul opus al străzii, la numărul 1.

A venit într-un sfârşit taxiul, dau bună ziua dar şoferul în loc de răspuns, îmi aruncă o privire încruntată de parcă atunci l-aş fi trezit din meditaţie. Îi spun unde să mă ducă, pleacă de pe loc şi mă ia la rost cu încurcătura numerelor „Vrei să-ţi arăt unde e numărul 1? Uite, aici, în capătul ăstalalt e numărul 1”. I-am răspuns puţin deranjat că nu eu am fost cretinul care a numerotat casele şi că tocmai de aia am revenit cu îndrumări, ca să nu stea să mă aştepte în altă parte. Răspunsul lui a fost „Eram în zonă aşa că nu mă interesa că aştept”. Imbecilul mi-a pus capac. Vroia să merg eu pe jos, prin ploaie, până acolo unde aştepta el, doar pentru a nu se mişca. Am preferat să cobor instant din maşină şi să cer alt taxi. Normal, de la altă companie.

În rând cu lumea

Aseară stăteam în pat, lângă Diana-Ribana, cu laptopul în braţe, şi ne dădeam pe net. Mai multe ore am parcurs diferite site-uri şi bloguri de design. Design vestimentar, design interior, design de obiect, design de pantofi, design de maşini, arhitectură, fotografie… şi ne-am dat seama că în ultima vreme ne-am plafonat.

Am ajuns să fim şi noi „în rând cu lumea”, deşi cred că niciunuia nu-i place asta. Ne-am adus aminte cu oarecare melancolie de vremurile în care lumea întorcea capul după noi pe stradă pentru că eram „ciudat” îmbrăcaţi. Diana modifica orice haină cumpăra din magazin sau găsită prin dulapul bunicii, eu mă îmbrăcam doar cu ce nu se purta pe la noi. Acum nu ne mai arătăm aşa mult spiritul ăla de designeri rebeli, mereu în căutarea de nou.

Ce s-o fi întâmplat? Ne-am maturizat, ne-am plafonat sau am fost înghiţiţi de consumatorism?

Printre alţi sibieni, aseară ne-am delectat puţin cu blogul lui Paul şi am rămas plăcut surprinşi de Alex.

Când omul se plictiseşte…

…îşi găseşte ceva de lucru. Astăzi eu am făcut unele modificări la blog. Am mai tăiat câte una alta de pe prima pagină. Parcă era prea încărcat.

Meniul principal:

În meniul de sus am lăsat chiar numai ce trebuia să fie acolo de la bun început. Acum câte ceva şi despre mine 🙂

Bara din stânga:

Am mutat blogroll-ul pe bara din stânga.
Arhiva articolelor este sus, sub formă de meniu autoderulant.

Bara din drapta:

Bara din dreapta am lăsat-o mai liberă. Am mutat bannerele celor pe care-i susţin pe o pagină separată. Îi puteţi găsi în meniul principal. Am considerat că pe prima pagină trebuie să rămână doar bannerele din care şi câştig ceva. Fără supărare, ăsta e capitalismul.

Nu era corect faţă de cei care plătesc sau îmi oferă servicii, să le arunc bannerele printre altele 20. În plus, acum, că am făcut pagina Susţin, nu voi mai refuza aşa multe cereri.

Modificări voi mai face. Dar nu acum, pentru că m-am plictisit şi de asta 🙂

Glume proaste a la România

Ziarul Adevărul e distribuit în fiecare vineri împreună cu un ghid turistic. Primele două ghiduri (Argentina şi Peru) cică fiind gratuite. Normal că atunci nu s-au găsit la chioşcuri pe motiv că au fost puţine exemplare. Eh, acum sunt şi astea la chioşcurile de ziare şi costă 13,00 lei. Nu ştiu dacă le-au scos chioşcarii doar acum la lumină ca să facă un ban în plus sau Adevărul ne păcăleşte cu gratuităţile.

Peste tot văd reclame cum că Shopping City Sibiu oferă bonuri valorice în valoare de 50 lei, doar dacă faci cumpărături de minim acceaşi sumă. Niciunde nu există explicaţii, nimeni nu îţi spune de unde primeşti bonurile şi cum. Am făcut cumpărături zilele astea şi la magazine nu ni s-a spus nimic de nici un bon. Site-ul lor nu a mai fost updatat de 6 luni aşa că doar sunându-i poţi primi informaţii. Păcăleală de iepuraş?

După modelul No Sarkozy Day, hopa şi românii cu un No Băsescu Day ce se va organiza maine, 2 aprilie. Hai măi, e o glumă asta cu tricourile violet?

Alte glume proaste ştiţi?