Şi eu, ca şi mulţi alţii, visam prin adolescenţă la propriul meu bar. Şi prin visele mele vedeam pe la mese doar consumatori „de-ai casei”, cunoscuţi şi prieteni. Şi cum ne simţeam cu toţii ca în vizită la cineva acasă (sau în propria casă), dintr-o dată m-am trezit la realitate – nu va merge niciodată aşa ceva.
Faptul că nu merg barurile doar cu clienţi prieteni, nu prea deschis personelor străine, mi-a fost demonstrat după falimentarea în glorie a mai multor localuri mici, micuţe şi drăguţe.
Însă vineri am văzut că astfel de baruri pot rezista şi ceva mai mult de 3 luni. Cu recuzită şi accesorii cu tot. Nu ştiu cât mai mult, dar mai mult de 6 luni cu siguranţă. Am fost în Garaj Pink Freud în Timişoara, luat de-o aripă şi dus la băute acolo de către VisUrât şi Denisuca, ca să sărbătorim lansarea şmen.ro. Băruleţul e de-o cameră şi ceva, pe undeva pe sub un service auto. Cu intarea tapetată în hârtie albă plină de mesaje (de bine), cu multe lucruri vechi, adunate de prin poduri – telefoane, radiouri, televizoare, cărţi şi poze de prin anii ’60. Dar şi cu un meniu scris cu pixul pe o foicică, pe lângă multe răvaşe imaginate probabil după o noapte albă. Publicul băutor părea să fie format doar din pretini de-o viaţă. Nu ştiu cu ce ochi primesc şi străini pe acolo dar merită băută o bere în garaj.
Foto: Pink Freud