Când eram mic nu aveam deloc aptitudinea de-a pedala o bicicletă şi nici măcar nu am încercat vreodată pentru că-mi era frică. Până într-o zi când mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu asta, pentru că părinţii au venit acasă cu o bicicletă ultimul răcnet. Doar că era de damă, în plus şi roz (pe vremea aia bicicletele nu stăteau pe toate gardurile).

Fratele meu a pus direct stăpânire pe ea, prima şansă de-a învăţa şi eu să biciclesc fiind doar după câteva luni, atunci când el era plecat de acasă. Am luat bicicleta şi-am încălecat pe ea. Era de vreo două ori mai mare ca mine şi-mi dădea senzaţia de spaimă. Strigam la tatăl meu să nu-mi dea drumul, el ţinându-mă de scaun. Am făcut aşa câteva ture de bloc şi chiar când eram pe cale de-a renunţa privesc în spatele meu şi-l văd pe tata la vreo 500 de metri de mine. Îmi dăduse drumul. Pedalam singur!

Dintr-un anti-biciclist, am devenit un împătimit. De patru ani drumurile prin oraş le fac pe bicicletă. La şcoală, la birou şi în plimbările de weekend.

Tocmai de asta încerc să realizez o hartă a pistelor de bicicletă din Sibiu (ştiu, nu e mare lucru pentru că nu prea există aşa ceva) şi să public aici poze cu cei pentru care bicicleta e şi un mijloc de transport, nu doar un obiect ruginit aruncat în magazie. Dacă aveţi poze cu voi sau alţi biciclişti, le primesc cu mare drag pe adresa de email tudor [at] cemerita [punct] ro