Am fost la un control medical periodic. Intru în cabinet, răspund la câteva întrebări, îmi ia pulsul… tot tacâmul. Era dimineaţa puţin după ora 7, abia trezit, cam distrat şi dornic să ajung la birou. Mă aşteptam ca totul să fie de genul „te-am văzut, mi-ai plăcut, eşti liber” aşa că nu-mi stătea prea mult capul la analize. Doctoriţa vorbea de parcă dormea şi ea. Mai mult în şoaptă decât normal şi întotdeauna când nu mă uitam la ea şi când ştia că nu sunt atent la ce zice. Aşa că la controlul de vedere am citit cu ochiul stâng în loc să mi-l acopăr, atunci când mă întreba de boli nu înţelegeam ce vorbeşte etc.
Ca să văd apoi pe fişă că totul a fost un control. De fapt îmi evalua, fără să ştiu, calitatea auzului şi a concentrării atunci când vorbeşte tare sau în şoaptă.
E curios cum eşti permanent sub lupa unuia sau altuia. În copilărie eşti permanent evaluat de către părinţi, educatoare, învăţătoare, profesoară. Apoi de şefi iar la bătrâneţe de proprii copii.
Când mergi la inteviuri se pare că trebuie să te gândeşti mai mult cum stai aşezat, cum dai mâna, în ce parte te uiţi şi care e intensitatea vocii în loc să răspunzi la afurisitele de întrebări.
Când dai examene trebuie să fi pregătit să răspunzi repede la întrebări, chiar dacă habar nu ai despre ce vorbeşti, pentru a nu lăsa impresia că nu şti răspunsul.
Când suntem de fapt noi înşine?
ha mi s-a intamplat si mie la fel cu testeul pentru auz :))
nu cred ca suntem noi insine niciodata …pentru ca evoluam continuu, ne schimbam continuu…
🙂 Scariest question ever! :))
Pai cred ca suntem noi insine atunci cand nu suntem supusi unui test (de oricare natura) cand nu suntem sub observatie si cand nu suntem fortati de imprejurari sa ne franam… :-/
Nici sa te cureti in nas nu mai poti in ziua de azi. Asa ceva… of of, mai mai…