Copilării.


Ca să vedeţi că ţin cont de comentariile voastre şi că nu-mi e indiferent un sfat primit cu bună credinţă, astăzi m-am întors în timp. Mai ştiţi articolul meu cu interpretarea visurilor? Plecând de acolo, văzând că majoritatea faceţi legătura între visul meu ce se repetă la nesfârşit şi ceva amintiri din copilărie, l-am ascultat pe Raul şi m-am întors în scara blocului ce-mi apare mereu în vis.

Primul interfon din cartier instalat pe vremea când tatăl meu a fost şef de scară. Ne mândream rău cu interfonul. Atunci erau cu cod, nu cu cartele.

Afişierul unde puneam ziarul scării. Era o oarecare competiţie între mine şi vecinul de la 4, Dorel, care afişa şi el tot felul de versuri şi ziare. El le făcea pe 286-le lui şi eu pe calculatorul 486 cu un hard de vreo 32 de Mb. Era mult pe vremea aia. Printam pe imprimanta cu ace. Eh, blogger de mic 😀 Afişierul este acelaşi ca acum 20 de ani.

Scara minune.

Aici locuiam eu. La apartamentul 7 de la etajul 3. Pe vremea aia aveam, la fel ca toţi, usă de lemn albă.

Uşa de la ieşirea din spatele blocului. Întotdeauna era închisă cu lacăt. Atunci când o prindeam deschisă eram de invidiat pentru că puteam intra în scară atunci când ne ascundeam la V-aţi ascunselea (nimeni nu te căuta în scara cu interfon).

În locul la casa asta era garajul vecinului ce stătea sub noi, la etajul 2. Aici era parcată maşina lui a cărui parbriz l-am făcut bucăţele după ce am aruncat o pietricică cu paleta de tenis. M-am ascuns atunci de părinţi vreo 2 ore. Culmea, nici măcar nu au strigat la mine după ce m-au găsit.

Unde e Dacia asta stătea parcat Renault-ul 5 al tatălui meu. Ţin şi acum minte cum arăta după ce a făcut accident cu el. Acordeon.De la geamul ăsta ascultam împuşcăturile la Revoluţie. Până azi încă cred că ce-a trecut prin faţa ochilor mei şi a lovit blocul vecin a fost un glonţ, nu doar închipuirea mea. De la balconul de lângă (dormitorul părinţilor) am aruncat în flăcări pozele cu Ceauşeştii rupte din manualele şcolare.

Biserica la care mergea mama în fiecare duminică… construită peste bălăriile în care ne făceam verile cazemată. Acum au făcut altă biserică lângă, mare şi trainică.

Aici era pe vremuri începutul câmpului. De aici furam porumb şi cireşe.În faţa porţii ce e acum stătea bătătorul de covoare la care jucam 11 metri. Brazilia şi Camerun voiam pe vremea aia toţi copiii să fie. România mai puţin, la fel ca azi.Aici puneam pietre în mijlocul străzii ca să facem porţi pentru fotbal. Am rămas fără multe mingi pentru că le dădeam peste gardul ce se vede şi acum în spate. Proprietarul ni le confisca întotdeauna sau băga cuţitul în ele.

Aici era singurul loc unde oamenii nu îşi plantau roşii şi morcovi. Pe câmpul ăsta ne jucam cu maşinuţele în nisip, rugby, lapte gros, raţele şi vânătorii şi tot aici, puţin mai ferit, jucam şi De-a mama şi de-a tata. Eu întotdeauna eram copilul, fratele meu tatăl iar Mioara sau Doiniţa mama. Niciodată nu se hotăra care e prietena lui 🙂

Aici, cam în locul pomului din dreapta imaginii, erau două bănci pe care ne petreceam toate nopţile. Ne prindea şi ora 1 jucând Flori, fete şi băieţi. Era singurul loc de unde nu aruncau proprietarii cu apă pe noi ca să nu mai facem gălăgie. 

Cu zâmbetul pe buze vă spun că ar trebui să vă întoarceţi şi voi din când în când în timp. Vă provoc să mergeţi în locul unde aţi copilărit ca să vă redescoperiţi trăirile.

Frumoase vremuri.


19 comentarii la „Copilării.”

  1. Salut Tudor
    Ditamai coincidenta – daca ai stii cat am umblat prin apartamentul ala..oho!
    Daca e ok, pot sa te sun ca sa iti detaliez?
    Mi-e greu sa imi revin din socul cand am vazut casa scarii – deja cand am vazut usa apartamentului am explodat! 🙂

  2. Intocmai, Tudor, felicitari pentru articol, intr-adevar tot ce ai relatat aici s-a intamplat undeva la sfarsitul secolului 20, parca a trecut un secol de atunci.

  3. Daaaaa, intotdeauna cand ajung sa imi vizitez ,,blocul,, mi se pare asa de mic tot spatiul, si taaaare rau imi pare ca am plecat de acolo si ca nu ma mai pot intoarce in timp, macar vreo 3 zile asa… :)) Erau asa multe jocuri pe care le jucam, majoritatea cu muzica, sarituri, si cate si mai cate. La sfarsitul verii faceam campionat de gimnastica cu premii ! Fugeam la librariile din bulevard si dupa ce le inspectam pe toate si ne verificam finantele cumparam premiile! Suuuuuper a fost! DE VIS !!! Din pacate, acum copiii nu mai au copilarie! 🙁

  4. Eu sunt super fericita si norocoasasa traiesc in casa copilariei mele. Sa vad aceleasi pietre in curte de cand eram mica, acelasi asfaolt pe care il desenam cu creta, copacii in care ma urcam sa citesc, gardurile pe care le saream la vecini sa furam castraveti si gutui…acelas cires cu cirese uriase la fereastra, magazia cu carti pe care eu o numeam „Polul Nord”…Ce bine era atunci, ce bine e si acum daca reusesti sa vezi ca inca mai traiesti in Paradis…

  5. Imi place ideea asta, de a ma intoarce la blocul in care am copilarit. Nu stiu daca voi avea timp in perioada care a ramas pana la sfarsitul anului, dar sigur candva voi pune in practica ideea ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.