Zilele astea mă lupt cu un apartament ce arată îngrozitor. A fost părăsit timp de mai mulţi ani, singurele vietăţi ce au poposit pe acolo în perioada asta fiind goangele şi şobolanii. E dezastru, vă spun. Arată în aşa hal încât toţi cei ce îl văd se sperie, îşi pun mâinile în cap şi îşi fac cruce. Dar ştiţi ce văd eu în spaţiul ăla plin de pământ şi rahaţi din canalizarea vecinilor? Văd potenţial.
Aveam vreo 15 ani atunci când visul alor mei urma să se împlinească: propria curte plină de flori. M-au luat şi pe mine la prima vizionare a ceea ce urma să devină casa noastră pentru următorii ani. Un aer închis şi întunecat, o uşă spartă şi un rahat de om în mijlocul dormitorului părăsit. Astea au fost primele imagini şi singurele ce mi le mai aduc aminte. Ah, da, şi povestea despre vecinii îngropaţi în curtea ce în acte arăta nici mai mult nici mai puţin de 666 mp. Nimic nu prevestea un viitor înseninat şi boem în casa aia dar iată-ne că după doar două săptămâni ne era dat să ne mutăm toate hainele în acea clădire fără apă, fără căldură şi fără canalizare. Probabil vă întrebaţi de ce au decis ai mei să îşi mute doi copii într-un aşa loc având în vedere că nu duceam lipsă de spaţiu, având până atunci deasupra capului acoperişul unui apartament generos de 3 camere. Vă spun eu de ce… pentru că au avut viziune.
De mult prea multe ori sunt enervant de calculat. Lucrul ăsta o scoate din sărite pe nevastă-mea dar eu profit de felul meu de a fi pentru că numai asta îmi permite ca o dată pe an să am o zvâcnire de zile mari. Nimeni nu mă ceartă, nimeni nu îndrăzneşte să mă întrebe „de ce ai făcut asta?”. Ori pentru că sunt fericiţi că mai schimb şi eu din când în când costumul de om serios (indiferent de repercursiuni) ori pentru că ei rămân cu impresia că am gândit eu ceva înainte de a face lucrul ăla necugetat. Dar nu-mi pasă. O dată pe an îmi permit şi eu luxul de a face ce vreau eu. Momentul în care am cumpărat cu banii jos camera aceea îngrozitor de respingătoare de care vă povesteam la începutul acestor rânduri, acel moment a fost momentul meu de zvâcnire din întregul an 2014 (în 2015 încă nu am avut curajul să fac nimic interesant)
Şi nu-mi pare rău! Pentru că ştiu că va arăta de revistă… după ce scot şobolanii din ea.
Sti ca ador 'lucrurile de revista'(nu din revista),asa ca grabeste-te,sa-mi pot bucura ochii si sufletul!
E bine sa visezi, dar e si mai bine cand poti sa-ti transformi visul in realitate! 🙂 Sa ai spor in proiectul tau, de suflet, as zice.