Da, eu sunt de vină pentru spitalele – buncăre de microbi. Eu sunt de vină pentru profesorii – roboţi fără har. Sunt de vină pentru că avem politicieni corupţi, şosele periculoase, pentru că nu avem locuri de parcare.
Eu sunt de vină pentru că am tăcut. Am crezut că o mică mită dată de un prieten pentru a scăpa de amenda de circulaţie nu e cine ştie ce. Telefonul dat directorului pentru a nu mai aştepta la coadă e ceva obişnuit. Plicul cerut de către chirurgul ce m-a operat a fost normal, iar fenta cu mutaţia fictivă pe buletin pentru a-ţi da copilul la cea mai bună şcoală din oraş e acceptabilă pentru că (nu-i aşa?) cu toţii ne dorim binele copiilor noştri.
Eu sunt de vină pentru că am închis ochii, deşi ştiam că primesc o parte din salariu „la negru”. M-am făcut că nu văd şi când la magazinul din colţ nu mi s-a eliberat bon fiscal. Dar şi de fiecare dată când tu îţi luai concediu medical pentru a pleca în vacanţă la mare.
Da, am realizat că ŞI EU sunt de vină pentru România de azi. Pentru cum a ajuns ţara mea. Acum, încerc să lupt cu mine însumi şi să îndrept greşeala. Pentru a repara ce se mai poate repara.
Tu? Îţi recunoşti vina?
Editorial apărut în publicaţia Zile şi Nopţi Sibiu din 03.03.2017