Zilele trecute, desi a fost pe banii mei, m-am distrat de minune de conditiile extraordinare din Romania. M-am distrat, pentru ca m-am saturat sa-mi fac griji pentru viitorul tarii. M-am saturat sa-mi fac griji pentru ca am ajuns sa fiu 100% sigur ca Romania nu mai are nici un viitor.
Ajuns la o nunta in Dragasani, ne-am cazat la hotelul restaurantului unde era petrecerea. Ce sa zic… nunta de noapte, nu ca la noi. Hotel Rusidava. Din cate am vazut, cel mai mare si mai modern hotel al orasului, fiind situat exact in centrul Dragasaniului. Parcarea tine loc si de un fel de autogara, cu greu gasind un loc pentru masinuta mea, din cauza microbuzelor. Chiar am si avut cateva schimburi de replici cu un astfel de sofer iritat ca-mi las masina in calea lui.
Intram. In loc de receptie gasim o tejghea mizera cu o caricatura de receptionera in spatele ei. Aveam rezervare facuta de mireasa asa ca nu mai stam sa negociem cu fata hotelului pozitionarea camerei. Primim o cheie galbena de care e prins un breloc gigantic de metal. Camera 206. Asta inseamna etajul 2. Leneviti, dam sa urcam cu liftul bine pozitionat langa treptele acoperite cu gresie. Receptionera, impreuna cu o alta angajata a hotelului, se distrau de minune strigand dupa noi „Nu, ala e numai de forma”. Zimbim si noi fortat, injura
m putin printre dinti si incepem sa urcam scarile. Etajul 1 – usi metalice, hol aranjat – frumos. Inainte sa ajungem la etajul 2, etajul nostru, se termina dintr-o data gresia de pe trepte. A venit randul falsului mozaic intalnit de obicei prin cladirile de nefamilisti. Urcam tot mai incet, speriati si mahniti. Camera 206 – o usa veche de camera de bloc pentru care cu siguranta nu trebuie sa folosim cheia sa o deschidem. Inauntru – mobila veche, rupta si prafuita. Noroc ca usa de la balcon e putin deschisa, astfel incat mirosul de praf a mai prins si putin aer curat. Pe balcon, o scrumiera confectionata probabil dintr-o cutie veche de tabla, plina de mucuri de tigara. Exact cand am inceput injuraturile, Diana imi spune ca cineva si-a facut nevoile in wc fara sa traga mai apoi apa. Mai mult, usa de la baie nu se inchidea pentru ca nu mergea clanta. Rupta si ea. Patul era plin de firimituri. Macar era aranjat. Si aveam si televizor. Un mini-televizor. Dar cu cablu. Desi am cerut receptionerei sa trimita urgent pe cineva sa curete cocina, firimiturile de pe pat cred ca si astazi sunt acolo.
Jos, peretii restaurantului erau tapetati cu lemn invechit. Lampile cu ventilator de lemn mi-au adus aminte de carciumele de demult iar chelneritele (probabil toate pensionare si imbracate cu ce a avut fiecare pe acasa) m-au convins ca m-am intors inapoi in timp. Proasta inspiratie ne-a facut sa ne asezam la o masa de la care se vedea exact in bucatarie. Asta pentru ca usile spre aceasta au fost intotdeauna lasate larg deschise pentru ca bucatarestele si chelneritele sa poata trage cu ochiul in speranta ca vor gasi motive de barfa si rasete. Toata seara am vazut cum se scarpinau in cap deasupra oalelor, se scobeau in nas si se mangaiau in zone interzise. Iar dupa felul 3 ne-a pierit definitiv pofta de mancar (desi parca as mai fi mancat ceva). Era un singur rand de furculita si cutit asa ca dupa fiecare portie de mancare, pentru a mai putea maca cu ele, trebuia sa-ti scoti servetelul din geanta si sa le cureti frumusel. Asa ca dupa felul 3 i-am spus chelneritei ca e imposibil sa mai mancam ceva cu furculita aia jegoasa si plina de tot felul de mancaruri. Am primit in schimb altele mai jegoase. Ne imaginam deja cum toate cele 13 femei odioase din bucatarie le-au trecut prin zonele intime neexplorate de mult. Am preferat sa le lasam pe masa, neatinse.
La baia restaurantului ajungeam coborand la subsol pe o scara in spirala. Daca iti trebuia la wc (saracele femei) trebuia ori sa fi obisnuit cu intunericul ori sa lasi usa deschisa si sa te vada toata lumea cu chilotii la genunchi. Tampitii nu si-au dat seama ca lumina nu intra print-o usa de plastic si un perete cu faianta. Dar rasul m-a bufnit cel mai tare cand a trebuit sa ma spal pe maini. Radeam de unul singur de i-am speriat pe cei din jur. Probabil si acum ei cred ca m-a bufnit rasul cand m-am vazut in oglinda. Dar nu… ‘sapunul’ a fost motivul. Hai sa vedem, va dati seama? Nu era sapun lichid. Nu era sapun solid. Nu era sampon. Nici macar deodorant lichid de vase. Avea granule… si era pus pe o farfurie de ceasca de cafea. Era (probabil) Ajax. Prosti nu au fost astia. Desi eram inapoi in timp, ei inventasera deja sapunul cu tot felul de granule si graunte prin ele dupa care acum femeile moderne sunt inebunite.
p.s. – microbuzele sunt oare niste buze mici??