De multe ori e enervant să ai un blog. Mai ales unul ca ăsta care nu e nişat în special pe trafic căcălău astfel încât să intre toţi frustraţii să înjure pe la comentarii.
Cititorii mei sunt mai deştepţi decât ai lor aşa că un spam e cam cea mai mare jicnire adusă articolelor mele. Îmi place aşa! Mi-a trecut vremea scandalurilor, când vroiam să fac scandal din orice doar pentru a avea un vizitator în plus.
Dar câteodată e frustrant să vorbeşti/scri singur. Nimeni să nu-şi dea cu părerea în legătură cu subiectul atins. Habar nu am dacă am spus bine ce am spus sau risc să nu mi se mai vorbească pentru că am deranjat pe cineva. Nici măcar un „Asta e şi părerea mea” sau un „Greşeşti enorm” din partea celor pe care-i cunosc.
Alea câteva comentarii de la articole sunt scrise în general de oameni pe care-i cunosc doar virtual, ca fiind cititorii mei. De aia rămân de obicei fără cuvinte atunci când cineva (chiar şi proaspăt cunoscut) îmi spune „Te citesc aproape în fiecare zi” sau când vorbeşte despre un subiect despre care am scris eu pe blog. Continuă ideile mele ca şi cum am continua o întâlnire veche.
Cel ce mă citeşti acum… tu mă cunoşti îndeajuns. Eu te cunosc?