Am mâncat o rețetă de-a lui Chef Foa care mi-a dat dureri de dinți. Dar ăsta a fost scopul lui.

Cum te simţi atunci când trebuie să aştepţi să se încălzească berea pentru a o putea bea? Îţi e bine când vara nu poţi mânca îngheţată? 🙂

Dacă aţi fost şi voi la cumpărături săptămâna trecută, poate aţi dat peste Chef Foa care, tot un zâmbet, a întors cuţitul în rană pregătind nişte reţete concepute special pentru a-ţi da dureri… de dinţi şi gingii. Am gustat o salată cu brânză, avocado, caju, rodie, turmeric şi boia afumată, apoi un tort Pavlova, rece de-ţi crăpau dinţii. Asta aşa, ca să ne dăm seama că sensibilitatea dinţilor şi a gingiilor nu sunt lucruri tocmai normale şi nu ar trebui să le lăsăm netratate.

După ce fiecare dintre noi cei care am gustat rețetele am putut să conștientizăm dacă resimțim sau nu disconfort la nivelul dinților și gingiilor, consultanţii Zâmbeşte România ne-au oferit sfaturi personalizate. După o discuţie de aproape 10 minute cu studentul la stomatologie, mi-am dat seama că există şi oameni care pot să îţi dea veşti proaste cu zâmbetul pe buze.

Am primit parodontax și Sensodyne, paste de dinți specializate care, spune el, ar trebui să rezolve problema. Cum așa? Spre deosebire de cele cosmetice, acestea sunt special concepute să reducă inflamarea gingiilor și deci sângerarea lor, respectiv să protejeze dintele sensibil.

Foto: www.facebook.com/zambesteromania
Foto: www.facebook.com/zambesteromania

81% dintre români suferă de probleme ce țin de sensibilitatea dentară și afecțiunile gingivale, mulţi dintre ei nerealizând că simptomele aparțin unor afecțiuni. Iar cei mai mulţi dintre cei ce realizează că au probleme, le acceptă evitând mâncărurile care le produc disconfort.

Campania Zâmbește România a fost dezvoltată în 2012 de către GSK Consumer Healthcare, pentru a facilita accesul la educație și la prevenție, în vederea îmbunătățirii sănătății orale în rândul populației din România. Proiectul face parte din Platforma Europeană pentru o Sănătate Orală mai Bună (BOHEP), amplă inițiativă europeană lansată în anul 2012.

Pentru a afla mai multe detalii despre campania din acest an și rezultatele din edițiile anterioare, accesați www.zambesteromania.ro și  www.facebook.com/zambesteromania.

Din 2012 până azi, peste 165.000 de persoane au beneficiat direct de informații, soluții sau produse oferite în cadrul campaniei Zâmbește România, peste 50.000 de periuţe de dinţi au fost schimbate cu unele noi prin programul Rabla Pentru Periuţa ta, mai mult de 80.000 de copii au beneficiat de cursuri de igienă orală, iar cel puţin 58.000 de euro au fost direcţionaţi către tratamente stomatologice pentru copiii din comunitățile rurale Salvați Copiii, în urma campaniei 1%.

Campania Zâmbeşte România este susținută de brandurile Sensodyne și parodontax.

Am vrut să merg cu autobuzul în Sibiu. Până am aşteptat să vină, m-am chinuit să mă autoconving să nu iau maşina.

Era seară, târziu şi frig dar am reuşit: am mers cu autobuzul în Sibiu.

Dacă locuieşti în Sibiu şi circumstanţele te obligă să circuli zilnic cu autobuzul, te felicit. Dacă eşti ecologist şi principiile te ghidează să circuli zilnic cu autobuzul… eh, lasă! Nu cred că este cineva atât de loial unor principii încât să suporte zilnic frigul din staţii aşteptând un autobuz ce întârzie să apară.

Nu ştiu, sincer, ce duh m-o fi convins să aştept în staţie până mi-au îngheţat şi venele în mine dar atunci când am urcat în autobuzul 11, îmi venea să îi pup roţile, atât de bine m-am simţit când am descoperit că este cât de cât cald înauntru. Drumul a fost lin şi rapid, fără înghesuială şi în condiţii cât de cât decente dar aşteptatul, Doamne! aşteptatul până să vină autobuzul nu are cum să te convingă să îţi laşi maşina acasă.

Din acelaşi registru: una din staţiile principale ale oraşului are programul autobuzelor afişat în halul ăsta. Am dat câteva ture staţiei până să descopăr fiţuica cu programul. Noroc cu cele câteva procente speranţă de viaţă a bateriei mobilului, încât am putut să caut programul autobuzelor.

Zece zile în Maroc. Marrakech şi deşertul Merzouga

Cum am ajuns în Maroc?

Pe la începutul anului am scris mai multor Ambasade şi Consulate româneşti din lume. Un răspuns m-a lăsat „mască”. Alina Aamoum, de la Consulatul Onorific al României la Marrakech nu doar că mi-a răspuns foarte rapid dar a scris un adevărat roman cu sfaturi şi recomandări, cu locuri ce le putem vizita, costuri, chiar şi cursul valutar. Iar la finalul mailului, în locul unei semnături scorţoase, mi-au fost scrise cuvintele „Când veniti, mă puteţi contacta şi vă pot ajuta pentru închirierea unei maşini sau găsirea de tururi ghidate„. Parcă aşa un răspuns nu m-aş fi aşteptat să primesc. Cu siguranţă ţara asta merită vizitată dacă România are acolo un consulat atât de deschis şi prietenos, mi-am spus.

Aşa am ajuns în Maroc.

Marrakech

După mai bine de 90 de minute de așteptat la vamă, o ceartă soră cu moartea, lăsată cu scuipături între taximetriști pentru că unul dintre ei a îndrăznit să „sară rândul“ și a vrut să ne ia până în oraș, apoi o alergătură zdravănă după un localnic ce s-a oferit să ne arate drumul spre cazare pe străzile foarte înguste, aglomerate și întortocheate ale Medinei (centrul vechi al oraşului), am ajuns în sfârșit în Marrakech.

În fața ușii Riadului (hotelul amenajat într-o locuință) ne-am trezit cinci oameni: bătrânelul cu doar o mână funcțională ce ne-a arătat drumul, un băiat ce ne-a ținut companie de la intrare în Medina, foarte agresiv, care s-a proptit în fața ușii Riadului pe motiv că nu am dat suficienţi bani pentru ajutorul primit și un tip care, nu știu cum, s-a agățat de noi pentru a ne vinde iarbă. Ieftin.

După ce am lăsat bagajele și am făcut un duș, ne-am trezit într-un restaurant cu mâncare tradițională, lihniți de foame. Până să sorbim și ultima picătură ce ceai de mentă, se făcu noapte, piațeta centrală umplându-se de tot felul de dubioșenii: șerpi dresați, maimuțe în lanț pregătite pentru a face poze cu turiștii, alba-neagră și tot felul de jocuri de noroc în jurul cărora se strâng zeci de marocani ce își încearcă banii pe ritmuri de dans.

Primul contact cu Marocul îl faci aici doar dacă vrei să trăiești „la limită“. Vrând să ieșim cumva din aglomerația jocurilor de noroc, ne-am îndreptat spre zona cea mai luminoasă din piațetă, poposind astfel într-un fel de street-food de-al nostru, unde oamenii nu au nici o jenă în a te face să cumperi ceva de la ei prin contact fizic – nu doar că trag de tine dar îți și blochează calea, împingându-te, pentru a nu putea să înaintezi.

Dar am ajuns întregi la cazare, după ce am cedat unei femei care altceva nu prea știa să spună pe engleză decât „I love Romania“ și să ne ceară bani după ce ne-a umplut mâinile cu tatuaje cu hena de care naiba știe dacă mai putem scăpa vreodată de pe piele.

Vezi mai multe poze din Marrakech
Vezi mai multe poze din Marrakech

Povestea Jemaa El-Fnaa

 

Jamaa El-Fnaa, piaţa principală din Medina, este o adevărată. Iată explicaţia pozei de mai jos:
1. Intrarea în Medina (patrimoniu Unesco), un târg gigantic ce întrece orice astfel de loc văzut de mine vreodată, în oricare colţ al lumii. Sutele de străduţe pietonale, pline de tarabe şi ateliere, sunt împărţite cu scuterele ce trec milimetric pe lângă tine, în viteză;
2. Tarabele cu sucuri naturale care mai de care – delicioase;
3. Vânzătorii ambulanţi;
4. Negresele ce îşi aşeaptă bărbaţii ce toată ziua vând ochelari de soare turiştilor, cel mai probabil înainte de a se îndrepta spre Europa;
5. Zona ce se va transforma spre seară într-un mare street-food cu sute de tarabe cu tot felul de mâncăruri;
6. Îmblânzitorii de vipere şi de maimuţe, zona ce va deveni un mare casino dupa apus.
Iar de jur împrejur sunt terase panoramice pe care se adăpostesc turiştii în căutarea a ceva de mâncare.

Bazarul

Aşa cum am spus nu e decizia bună să ai primul contact cu Maroc-ul chiar în Medina Marrakech-ului și mai ales nu în Piața Djemaa el-Fna dar, considerând că vei fi vreodată teleportat direct aici, e bine să te pregătești pentru ce vei descoperi. Șocul cultural va fi mult mai puțin traumatizant dacă știi că toți comercianții vor trage fizic de tine pentru a-ți vinde ceva, că trebuie să negociezi într-un mod nesimțit pentru a plăti un preț cât de cât corect (și atunci când spun nesimțit mă refer să scoți un preț de maxim 50 dirhami atunci când ți se cer 350) și neapărat să fii conștient că niciun localnic nu îți sare benevol în ajutor pentru a-ți arăta drumul spre hotel, ci îți va cere bani. Iar dacă nu îi dai suficienți, nu are o jenă în a te amenința.

În a doua zi de Marrakech am luat un ghid localnic pentru a ne arăta cum stă treaba pe aici, pentru că ne-am săturat să alergăm bezmetici după localnici neautorizați să facă ghidaj turistic. În cazul în care poliția descoperă localnici ce îndrumă turiștii fără a avea legitimație de ghid turistic, aceștia sunt pescuiți rapid la secție. Iar poliția e un bau-bau de care se sperie cam toți pe aici.

Astfel am descoperit o altă față a orașului vechi, una la fel de agitată… dar prietenoasă. A fost un amalgam de sentimente care e imposibil să nu lase o urmă adâncă în mintea ta. Agitație, teamă, plăcere, uimire, șoc, toate în doar câteva ore.

Agitația e permanentă prin bazar, riscând oricând să te agațe vreun motociclist grăbit ce trece printre oameni ca printre jetoane de carton. Teama o trăiești de fiecare dată când rămâi singur pe vreo străduță întunecată, mai ales dacă ai o freză ca a mea ce atrage toți dealerii de hașiș. Plăcerea de a descoperi atelierele de prelucrare a pielăriei, metalului și ce știu eu ce alte ateliere, îți aduc aminte de ce ai decis să vizitezi Maroc-ul. Uimirea de a vedea găini sacrificate în văzul lumii nu îți va da pace cel puțin câteva ore iar șocul de a fi atacat de îmblânzitorii de șerpi pentru că le-ai făcut poze te va face rapid să scoți ceva mărunțiș din buzunar.

Dar, după toate astea, vei rămâne cu zâmbetul de la finalul zilei. Pentru că e imposibil să nu îți placă, oricât de ciudat ți se pare la început.

După doar 24 de ore petrecute prin orașul vechi al Marrkech-ului, totul mi se pare familial deja. Hassan, de exemplu, este un tip în magazinul căruia am stat mai bine de o oră și acum ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Am intrat la el pentru o plantă minune ce face să treacă durerea de gât și am sfârșit prin a bea împreună ceai fierbinte și a descoperi secrete de leacuri pe care nici nu le bănuiam. În ziua plecării din Maroc, i-am lăsat un mesaj în caietul de oaspeţi în care se pare că a strâns gânduri de la oameni din toate colţurile lumii.

Vezi mai multe poze din bazarul Marrakech-ului
Vezi mai multe poze din bazarul Marrakech-ului

 

Marrakech pe înserate

Deși poți număra pe degetele de la o mână localurile unde găsești alcool în Medina Marrakech-ului, marocanii au găsit alte vicii cărora să le cadă pradă. Imediat după lăsarea serii, Piața Djemaa el-Fna se umple cu tot felul de jocuri și activități sociale. Oamenii își pun scaune în cerc și cântă, dansează sau joacă jocuri de noroc. Seară de seară se strâng aici, parcă netulburați de miile de turiști.

Străinii se retrag prin restaurante sau, dacă au noroc, găsesc un local unde se bea și bere Casablanca la 70 dirhami (7 euro). Așa am făcut și noi aseară, întorcându-ne la Le Salama, pe terasa înflorată de la ultimul nivel, acolo unde ne-am întâlnit în urmă cu câteva zile cu sibianul Iulian, de data asta fiind răsfățați și cu dansuri tradiționale.

Înainte de asta, însă, am fost purtați de un localnic la un restaurant/fast-food mai puțin frecventat de către turiști. Pe Badr l-am cunoscut cu o zi înainte, la o agenție de turism. A insistat să ne facă cinste cu o cină tradițională și am acceptat să mergem cu el pe o stradă puțin lăturalnică, unde am putut alege bucățile de carne ce mai apoi urmau să fie puse pe grătar și servite alături de o salată de ceapă.

Badr este pasionat de bucătărie, fiind angajat și la agenția de turism pentru a-și putea permite o chirie în Marrakech. În câteva luni va pleca în Scoția, acolo unde un fost angajator va deschide un restaurant la care vrea sa îl angajeze bucătar șef pentru câțiva ani, până îi va pregăti și pe ceilalți în tainele mâncărurilor marocane. Mâncăruri marocane care, fie vorba între noi, nu prea sunt pe gustul meu.

Dacă ar fi să trăiesc în Maroc, una din cele mai mari probleme ale mele ar fi mâncarea. Cu restul m-aș obișnui cu ușurință 

Vezi mai multe poze din Marrakech... pe înserate
Vezi mai multe poze din Marrakech… pe înserate

Deşertul Merzouga

O noapte petrecută în deșertul marocan, într-un cort prin pereții căruia se aud chiuituri de câini atacați de animale sălbatice, este o experiență ce ai spune că nu ai vrea să o trăiești niciodată. Și totuși, am făcut-o.

Am plecat din Marrakech pentru a ne plimba cu cămila preț de o oră, până în tabăra ce urma să ne adăpostească sub clar de lună. Covorul de mii de stele urma să adune tot fumul ridicat deasupra focului de tabără în jurul căruia erau programate dansuri tradiționale africane, în timp ce se pregătea cina în miez de noapte.

Dar nu a fost să fie. După două zile de mers cu microbuzul pe un drum controlat de poliție tot la 50 de km, am ajuns la marginea deșertului atunci când soarele se pregătea să meargă la culcare. Am încălecat un dromader din șirul de 14 pregătit special pentru grupul format din 3 chinezi obișnuiți cu călătoriile, 2 nemțoaice autostopiste, 1 canadian fost paznic de club, 1 londonez organizator de afterpaty-uri cu vedete, 4 spanioli, 1 marocancă și 2 români. Am urmărit, aproape jumătate de oră, umbrele lungi de pe nisipul roșiatic ce ne-au îndrumat spre tabăra dintre dunele de nisip. Nu am văzut Fata Morgana, nici nu a fost timp să ne plângem de sete sau de căldură. Dar, în schimb, m-am afundat în nisip până în vârful celei mai înalte dune de pe care am decis să vedem apusul.

De aici ceva s-a rupt. Cina a fost o lătură ce nici câinii ce păzeau tabăra nu au vrut să o mănânce, nicidecum pregătită la focul de tabără, iar dansuri tradiționale au fost puse în scenă doar de patrupede, noaptea, în timp ce se certau cu animalele ce atacau tabăra.

Dar, chiar și așa, prima întâlnire cu deșertul din viața mea merita povestită.

Vezi mai multe poze din deşertul Merzouga
Vezi mai multe poze din deşertul Merzouga

 

Am plecat spre Maroc cu imaginea din filme a unei lumi mirifice, în care oameni de pretutindeni merg să facă negoţ şi am aterizat într-o colonie franceză, în care oamenii sunt mai agresivi decât te-ai aştepta dar care, fără doar şi poate, merită vizitată pentru cultura ei şi experinţa de negociere.

Cu câteva oare înainte de plecarea înapoi spre casă, am dat într-un magazin de ceaiuri peste două olandeze la vreo 60 de ani care erau atât de entuziasmate de tot ce vedeau în jurul lor încât ne descriau toate produsele despre care aflaseră detalii de la vânzător. Au ancorat barca cu care urmau să facă turul mai multor ţări şi au dat o fugă până la Marrakech tocmai pentru a intra în magazinele pline de parfumuri, ceaiuri, plante, condimente colorate şi piele mirositoare. Şi au descoperit aici mai mult decât s-au aşteptat, mirajul acestui loc uimindu-le.

Eh, sentimentul ăsta l-am trăit şi noi după ce am ajuns să cunoaştem oraşul.

Urbanizarea, bat-o vina

Tocmai ce am trecut peste Madrid, un oraș plin de zone pregătite pentru dezvoltare: străzi asfaltate ce își așteaptă următorii locatari. Totul gândit frumos, cu șosele paralele ce se unesc în sensuri giratorii ori piațete în jurul cărora ar trebui să se construiască următoarele cartiere ale orașului.

De dimineață citeam pe Facebook postarea unui consilier local din Șelimbăr frământat de imposibilitatea de a lărgi străzi ce azi au devenit necirculabile, spune el, din cauza proprietăților private ce nu lasă locul unei urbanizări coerente.

Ce oare face diferența, întreb eu, între coerența de urbanizare spaniolă și haosul dezvoltărilor de la noi? Păi, dacă îmi permiteți o explicație personală: viziunea și dorința de implicare a administrațiilor.

Cu un primar ca cel din Cisnădie, al cărui singură grijă este să nu ia în administrare străzi neamenajate de către dezvoltatori, în loc să gândească chiar el un sistem de asfaltări, nu ai cum să ceri mai mult.

Dar dacă ai o administrație ca cea din Sibiu, poți ridica pretenții. Și atunci, de ce zona de Vest, de exemplu (liberă de construcții cu câțiva ani în urmă), este astăzi plină de străzi înguste și întortocheate?

Editorial publicat în revista de timp liber Zile și Nopți

De ce o să merg la Referendum.

Am urmărit pasiv campaniile celor două tabere pro şi contra acestui referendum declarat „pentru familie” şi am luat decizia să fiu şi eu prezent în weekend în secţiile de vot. Din câteva motive foarte simple:

  • Referendumul anunţat „pentru familie” a dezbinat familii şi prietenii;
  • Biserica a dus o campanie nelalocul ei, speriind bătrânii şi ameninţând credincioşii că nu vor mai fi primiţi în Rai dacă nu votează;
  • S-au aruncat în cutiile poştale, pe stradă, în media, în online, idei mincinoase menite să bage frica în oameni cu privire la viitor, dacă nu votează;
  • S-au folosit copiii (furtul/adopţia lor) într-o campanie politică/religioasă, ceea ce este absolut mizerabil;
  • Instituţii de cultură s-au poziţionat mârşaj şi cu ură în subiectul Referendumului, deşi scopul lor ar trebui să fie chiar opusul, unind oamenii indiferent de credința lor;
  • În spatele acestei mișcări, sunt nenumărate organizații neonaziste, legionare, ce militează împotriva avortului și văd femeia ca pe o persoană ce trebuie să stea doar la cratiță;
  • Lozincile anti-UE se înteţesc iar referendumul este un nou motiv pentru a îndepărta România de valorile Europene;
  • Norul ăsta de fum ne-a făcut pe toţi să uităm de adevăratele teme ce trebuiesc discutate în România…

Voi fi prezent în 6-7 octombrie 2018 la Referendum, ca observator independent. Voi avea grijă să nu existe fraude, să nu fie oameni duşi cu forţa la vot şi voi face tot posibilul ca totul să se desfăşoare conform legii. Nu voi critica, doar voi observa.

Nu, nu voi vota. Deși mi se pare o carte riscantă, voi avea credință că Referendumul nu va atinge cvorumul.

Am fost la cele două cinematografe 3D din Sibiu pentru a vă spune care e mai fain.

Da, da, chiar avem două cinematografe 3D în Sibiu, ambele deschise de curând: vechiul cinema Arta redeschis după un proces de „igienizare” și cinematograful din fosta Casă de Cultură, denumit acum Centrul Cultural Ion Besoiu.

Prima oară am fost în sala cinematografului Ion Besoiu. Holul mare și casa de bilete modernă m-au făcut să cred că s-ar putea să fie ce trebuie. Apoi m-am răzgândit stând la coada de popcorn mai bine de 10 minute, cu doar doi clienți în fața mea. Singura angajată ce are grijă să toarne la făcut boabele de porumb, să servească apa, să dea rest și să împartă ochelarii 3D a făcut să intrăm în sală pe întuneric, proiecția începând deja de câteva secunde. Am văzut filmul Alpha ce trebuie neapărat văzut în 3D, unul dintre foarte puținele fime ce au primit din partea mea nota 9 pe imdb.

Sala e atât de mare încât nu au fost ocupate nici 10% din locuri. Vreo 40 de oameni plătitori de bilet pe 503 scaune. Ceea ce nu e rău pentru că ai intimitatea ta și nu te deranjează orice ronțăit al vecinilor, așa cum se întâmplă la cinema Arta, de exemplu.

La cinema Arta am îndurat preț de câteva minute bune discuțiile vecinilor, deși filmul începuse. Aveau ei de terminat ceva super important (cum se face o ciorbă, cred) de nu se puteau concentra la film. Sala a rămas așa cum o știți, deși a trecut printr-un proces de renovare. Pereții sunt învechiți și atmosfera comunistă, doar scuanele sunt noi și destul de confortabile.

Barul din holul cinema Arta funcționează mai bine, făcând față celor 50 de oameni ce așteptau să vadă The Predator. De aici nu am mai cumpărat și apă așa că nu pot face o comparație reală a prețurilor de la bar dar, oricum, biletul la filmul 3D costă 20 lei la Cinema Arta și 22 lei la Cinema Ion Besoi, la filmele 2D prețurile fiind de 15 respectiv 17 lei. Biletele se pot cumpăra și online pe eventbook.ro. Ochelarii 3D se cumpără la ambele cinematografe cu 5 lei.

Cinematograf Sibiu Ion Besoiu Arta
Lobby 9 7
Casa de bilete 9 8
Bar 7 8
Băi 9 8
Sală 9 8
Scaune 7 8
Ecran 9 8
Atmosferă 9 8
Prețuri 9 10
Experiența 3D 10 8
Nota/100 pcte 87 81

Am asistat la o predică de jumătate de oră în care preotul sfătuia oamenii să meargă la votul împotriva „lucrării Diavolului”

Cât este lucrarea Diavolului de mare și nu ne dăm seama! Au vrut ca niște copii inocenți să învețe la școli toate mizeriile pe care le fac ei – sex oral, anal, să învețe identitatea de gen. Homosexualii au tratament special, încalcă toate drepturile celorlalți și tot ei sunt victimele? Nu faceți nici un compromis, nu cedați absolut nimic, nu acceptați să vă calce în picioarele valorile și principiile.

Au fost cuvintele de început a unei predici auzită din stradă prin care preotul Ioan Puia de la biserica „Sf. Nicolae” din Sibiu încerca să convingă enoriașii și trecătorii să meargă la referendumul împotriva homosexualilor. Preotul a încercat să sperie oamenii, dând exemple cum în Suedia s-a legalizat incestul de la 15 ani, în Canada s-au legalizat căsătoriile cu animale și se urmărește și legalizarea necrofiliei, iar în Europa e „vai și amar”. Pentru asta fiind de vină, evident, homosexualii deoarece aceștia au ajuns la pierderea definitivă a libertății duhului.

Noi suntem chemați să spunem un DA pentru familie, ni se taie capetele? S-ar putea ca dacă nu mergem la vot să nu avem răspuns atunci când mergem la Judecata particulară. Eu zic că va fi o mare greșeală dacă nu participăm și dacă nu ne manifestăm așa cum ne-a creeat Dumnezeu. Vrem să vină vremurile acelea în care vom fi obligați prin lege (chiar dacă nu vrem) să cununăm bărbat cu bărbat și femeie cu femeie? Vă închipuiți lucrul acesta?

Preotul a mai spus: „Astăzi poate suntem două sau trei sute de oameni în biserică dar sunt sigur că fiecare dintre voi aveți în familie două sau trei persoane majore cu drept de vot. Acum chiar avem puterea, dorința și este chiar bine să spunem lucrul acesta. Este o chemare a lui Hristos. Spuneți și dumneavoastră celor doi sau trei din familie și aceia la rudenii sau la prieteni și iată cum dintr-o biserică de cartier sunt deja doua mii de voturi. La referendum ar trebui să fie nu șase milioane ci 12-13 sau 14 milioane de oameni, chiar aproape toți cu drept de vot.”

Nu am auzit să spună nimic de copiii abandonați uitați în centre de plasament ce-i marchează pe viață, spitalele insalubre ce ne omoară în loc să ne vindece, nici de atâția copii săraci de nu au ce mânca cu săptămânile.

The Big Picture Festivalul Medieval 2018

Ca în fiecare an, şi în 2018 am fost prezent cu cabina foto Take a Smile Photobooth la Festivalul Medieval „Cetăţi Transilvane. Trecătorii s-au îmbrăcat în costume medievale şi au primit gratuit o poză tipărită, ca amintire de la Festival.

Şi, tot ca în fiecare an, am aşteptat cu sufletul la gură fotografiile lui Ovidiu Matiu realizate în cele trei zile de festival. Am făcut o selecţie pentru a arhiva aici, în imagini, cele mai bune momente din Piaţa Mare.

E foarte interesant să vezi an de an cum se transformă festivalul, tocmai de aceea, puteţi să rememoraţi atmosfera Festivalului Medieval „Cetăţi Transilvane” din anii trecuţi, intrând pe linkurile următoare: 201420152016 şi 2017.

Foto credit: FMCT, fotograf: Ovidiu Matiu

 

Am donat toate veniturile mele dintr-o zi. Pentru Mihai.

Astăzi am donat toate veniturile mele dintr-o zi pentru un copil, pentru o familie minunată, pentru nişte prieteni şi fiul lor de doar şase luni. Mihai a fost diagnosticat cu Spinal Muscular Atrophy (SMA), o boală genetică rară, degenerativă, din cauza căreia Mihai nu se mai poate mişca.

După doar 6 luni de viaţă, banii din cont fac să decidă dacă tocmai şi-a trăit jumătate din timp sau va fi ajutat să continue să ne fie aproape. Mușchii bolnavilor de SMA devin din ce în ce mai slăbiți, unul câte unul, fiind afectaţi şi cei respiratori. În cele din urmă, copiii cu SMA mor din cauza unor blocaje respiratorii. Speranța de viață, fără tratament, este de 18 luni. Mihai are deja 6.

Amiotrofia spinală nu se vindecă. Există un singur medicament aprobat în lume. Se cheamă Spinraza și, de puțin timp, a ajuns și în România. Este o injecție care se administrează în coloana vertebrală, de patru ori în prima lună de tratament și o dată la patru luni, pentru tot restul vieții. Prețul negociat pentru România este de 70.000 de euro, pentru fiecare doză. Mihai nu mai are timp aşa că trebuie să i se administreze primele doze cât mai repede. Asta înseamnă 280.000 de euro, urmând ca mai apoi tratamentul să coste câte 70.000 euro tot la patru luni.

Eu am făcut un gest mic astăzi iar, alături de o altă donaţie primită după postarea de ieri de pe Facebook, am putut dona o sumă de bani. Mare pentru mulţi dintre noi, foarte mică pentru Mihai. Aşa că, este nevoie de cât mai multe astfel de mici şanse la viaţă. Donaţi-vă şi voi câştigurile dintr-o zi în conturile de mai jos:

LEI: RO22BTRLRONCRT0039609502
EURO: RO93BTRL03304201396095XX
Conturi deschise pe numele lui Bratu Alin Nicolae, tatăl lui Mihai.

“Mama, pe copii nu ar trebui să-i doară niciodată nimic, așa e? ” Așa e. Și, mai ales, copiii nu ar trebui niciodată, niciodată să moară.

Mai multe detalii despre acest caz şi despre Spinal Muscular Atrophy (SMA) puteţi citi aici: www.turnulsfatului.ro/2018/08/27/mihai-are-sma-o-poveste-cat-o-viata-ntreaga

Am stat de vorbă cu mai mulți proprietari pentru a înțelege ce e în capul lor când își închiriază apartamentele cu două salarii minime pe economie.

Au sărit în aer prețurile chiriilor în Sibiu astfel că am încercat să stau de vorbă cu mai mulți proprietari pentru a înțelege ce e în capul lor când își închiriază apartamentele cu sume exorbitante.

Totul a început după ce am văzut de închirat un apartament de două camere, semidecomandat, cu mobilă veche și fără loc rezervat de parcare, la 320 euro/lună. Este într-o zonă denumită în ultimul timp centrală. În fapt, este aproape la marginea orașului dar, da, nu foarte departe de centru, chiar dacă accesul spre zona industrială a Sibiului este greoi. Am luat legătura cu proprietarul și, după ce mi-a înșirat lista obișnuită de dotări de lux (gresie, faianță și parchet), l-am întrebat direct „de ce așa mult?”. Nu a avut răspuns la această întrebare.

Așa că mi-am îndreptat atenția spre o zonă mai îndepărtată de oraș. Cine știe, poate reușesc să găsesc vreun apartament de închiriat la un preț justificat. Dar am dat de prețuri și mai mari…

Doamna, găsită într-un anunț pe Facebook, închiriază un apartament aflat la demisolul unui bloc. Prețul cerut? 400 de euro. Spune că apartamentul are toate dotările necesare: bucătărie utilată complet, mașină de spălat haine și mașină de spălat vase iar prețul este mic având în vedere că până mai ieri apartamentul a fost închiriat cu 450 euro lunar.

Atuul apartamentului: zona liniștită. Da, este o zonă liniștită dar asta pentru că apartamentul se află la cea mai mare distanță posibilă în oraș față de zona centrală, în zona opusă ieșirii spre autostradă și fără magazine pe o rază de câțiva km. Așa că mai fac o încercare pentru a înțelege prețul exagerat cerut pentru un apartament de două camere la demisol.

Înghit în sec și îmi îndrept căutările spre comunele din jurul Sibiului. Sigur ar trebui să fie mai ieftin, îmi spun eu. Dar dau doar peste apartamente cu două dormitoare, nemobilat, la 420 euro/lună. Și, pe lângă prețurile astea de metropolă, am mai găsit un anunț ce mi-a sărit în ochi:

Oamenii ăștia închiriază un apartament în afara Sibiului, într-o zonă de blocuri extrem de aglomerată (practic, vezi tot ce fac vecinii în casă), cu două dormitoare, living cu bucătărie open space, o baie, o terasă cât de cât și un loc de parcare… la 800 de euro lunar. Opt sute fucking euros pe lună un apartament de două camere în afara Sibiului. Poate să fie mobilat cu cea mai de piele canapea, dragilor, dar 800 de euro un apartament de două camere în acea zonă foarte aglomerată nu se justifică nici dacă ai avea lift privat poleit cu aur.

Îmi revin din șoc și, brusc, cei 400 euro la capătul lumii, în Pădurea Dumbrava, nu mi se mai par atât de mult chiar dacă de fiecare dată când voi deschide geamul voi inhala noxele venite din țevile de eșapament ale mașinilor parcate la nivelul vederii mele. Nici măcar mobila ieftină de la Dedeman nu mai este deranjantă așa că revin la doamna ce îl închiriază în ideea să negociez ceva la preț. Mi-a tăiat-o scurt: „Ăsta este prețul …dacă vreți mai ieftin… căutați în altă parte”.

City Break la Bruxelles cu 78 de lei. De la Sibiu.

UPDATE: Ieraţi-mă toţi cei ce v-aţi luat bilete pentru că v-am dat eu pontul. Zborurile de la Sibiu s-au anulat 🙁

După povestea cu zborul Sibiu-Tel Aviv, am primit mai multe mesaje de la oameni sceptici cu privire la zborurile low cost, spunând că nu sunt chiar low cost. Eu, unul, am peste 35 de zboruri cu Wizz Air și pe niciunul nu cred că am dat mai mult de 100 euro dus-întors, ceea ce mi se pare chiar un preț mic.

Dar pentru că m-ați făcut curios, am încercat câteva simulări pentru zborul din Sibiu spre Bruxelles, un oraș ce nu am reușit să îl vizitez până acum. Și am găsit bilete la 1 leu. Da, bilet de avion la un leu. Astfel, zborurile pentru un city-break la Bruxelles, cu plecare de la Sibiu, este 78 de lei dus-întors, cu toate taxele incluse, pentru o persoană + costul pentru rezervarea locurilor (29 lei/segment).

10-13 noiembrie la 39 lei/segment/persoană

Eu zic să săriți și să vă rezervați biletele cât mai repede, pentru că e ceva să mergi la Bruxelles cu 39 de lei/segment. Ca să nu vă mai chinuiți cu căutatul, iată un LINK DIRECT spre perioada amintită mai sus.

În toată luna noiembrie zborurile Sibiu-Bruxelles sunt la prețuri foarte mici, cu abonamentul Wizz Discount aproape fiecare weekend fiind la 39 lei/segment/persoană. Astfel, nu m-am putut abține așa că voi pleca și eu în toamnă pe ruta asta, plătind un total de 260 lei pentru zboruri pe ruta Sibiu – Brussels Charleroi – Sibu, pentru două persoane, cu toate taxele incluse, locuri rezervate și taxele pentru plata cu cardul. Preț pentru avion dus-întors.

Festivalul Sighişoara Medievală 2018

 Având tema ”LEGENDE MEDIEVALE”, cea de-a XXV-a ediție își propune să aducă Festivalul Sighişoara Medievală la valoarea pe care o merită, și anume a celui mai vechi festival medieval din România care să se bucure de autenticitatea perioadei declarate prin spectacole, muzică și imagine, devenind astfel o poartă de călătorie în timp care să pună în valoare Cetatea Sighișoarei. [sursa]

Să ridice mâna cei ce au fost anul acesta la Festivalul Sighişoara Medievală. Acum să ridice mâna cei ce au fost la festival în ultimii trei ani. Mă gândeam eu… pun pariu că nimeni nu mai are în program vizitarea Sighișoarei în timpul festivalului.

Cunoscând atmosfera din urmă cu vreo 10 ani, din tinerețile mele zbuciumate, am dat o fugă ieri până la Sighișoara. Am descoperit un orășel aerisit, chiar dacă a fost ziua principală de festival – câteva sute de oameni plimbându-se pe frumoasele străduțe.

Sighișoara aceeași, cu o atmosferă foarte faină, magazine de suveniruri și cafenele amenajate frumos. Din păcate, Sighişoara Medievală a rămas cu mult în urma altor festivaluri de genul ăsta din țară, chiar dacă este cel mai vechi – anul ăsta a fost ediția XXV.

Am fost cu primul zbor Wizz Air de la Sibiu la Tel Aviv și am descoperit o țară magnifică

Zilele trecute am luat primul zbor operat de către Wizz Air de la Sibiu la Tel Aviv. A fost chiar primul zbor ever dar, din păcate, avionul nostru nu a primit și botezul, el fiind stropit cu apă la întoarcerea pe aeroportul din Sibiu. Tot așa, fiind primul zbor, am avut șansa să parcurgem și noi pașii de pregătire a aeronavei pentru a trece spațiul aerian Israelian. Fiind, un „spațiu aerian critic”, a fost nevoie de setarea GPS-ului pentru zbor, o chestiune de siguranță. 

Am decis sa încercăm noua rută Sibiu-Tel Aviv așa că am luat primul zbor WizzAir spre Țara Sfântă, cel din 14 iulie 2018.

Experiența a început cu un anunț îngrijorător: „Ne cerem scuze pentru întârziere dar trebuie să calibrăm GPS-ul la bordul aeronavei pentru că nu putem zbura fără el într-un spațiu aerian critic cum e Israel-ul„. După aproape trei ore de zbor, când am intrat în spațiul aerian al Israel-ului, am fost nevoiți cu toții să ne cuplăm centurile de siguranță și să fim pregătiți pentru orice catastrofă ce ar putea să se întâmple… ceea ce nu a fost cazul.

Chiar dacă spațiul aerian este considerat periculos, la sol am văzut mai puțini soldați ca în oricare țară din Vestul Europei. Și soldații ce i-am văzut (majoritatea femei) ba citeau, ba luau micul dejun în vreun restaurant. Nicidecum să mă simt în pericol, așa cum parcă eram pregătiți înainte de a ateriza.

Prima oprire – Tel Aviv

Am făcut cunoștință cu Israel-ul pășind în toridul Tel Aviv, orașul recunoscut de România ca fiind capitala țării. Am ajuns într-o zi de sâmbătă, cu magazine închise și străzi goale deoarece oamenii sărbătoreau șabat-ul. Cu toate astea, am descoperit un oraș prietenos, curat și… torid. Oare am mai spus asta?  Temperatura în timpul zilei se învârte în perioada asta în jur de 35 de grade, nici măcar noaptea neputând dormi fără aer condiționat.

Noroc cu briza Mării Mediteraneene că altfel am fi stat toată ziua închiși în casă. Glumesc, deși insuportabilă, căldura poate fi combătută cu multă apă și pauze prin magazinele dotate cu aer condiționat. Care magazine sunt superbe. Este orașul în care am văzut probabil cele mai faine magazine, amenajate într-un stil ce combină vechiul cu modernul, pline cu produse de designeri care mai de care… dar scumpe foc.

Nu oamenii prietenoși, nici infrastructura modernă și nici măcar căldura ori marea agitată nu m-au surprins… ci prețurile mari. O înghețată 21 shekel (aprox. 21 lei), o bere în oraș 20-26 lei, o porție de mâncare în oraș pe la 40-60 lei și o sticlă de apă laalimentară 3-5 lei.

Drumul cu taxi de la aeroport, deși de doar 20 de minute până în centrul orașului, te costă aprox. 160 shekel (să zicem 160 lei), în funcție de câte bagaje ai.

Deci, dacă aveți de gând să luați și voi avionul de la Sibiu spre Tel Aviv, obișnuiți-vă cu gândul că nu va fi o excursie ieftină, cel mai ieftin lucru fiind probabil biletele de avion 🙂

Pe urmele lui Iisus – Ierusalim și râul Iordan

Ne-am sculat cu noaptea în cap pentru a pleca spre Ierusalim, Orașul Sfânt nu doar pentru creștini, aici fiind obiective religioase importante atât pentru musulmani cât și pentru evrei.

De fapt, Israelul este într-un continuu război din cauza diferențelor religioase, chiar și istoria recentă fiind pătată de genocidul armean din primul război mondial, dominația britanică, războiul de independență și repetatele războaie etnice. Poate de asta a și insistat ghidul nostru pe relațiile etnice în turul programat printr-o agenție de turism, în schimbul a 89 de dolari.

Vrând mai degrabă să facem un tur religios, ne-am desprins de grupul nostru și am angajat un tip găsit la intrarea în orașul vechi, în fața turnului lui David. Într-o engleză foarte bună (cum de altfel vorbesc engleza cam toți israelienii întâlniți până acum), ne-am plimbat preț de mai bine de două ore pe traseul lui Iisus până la locul crucificării și, la final, vizitarea mormântului lui.
Pentru acest tur privat am platit 50 shekel/pers/oră (adică vreo 50 de lei/oră sau 16 dolari). Deci grijă ce tururi rezervați, întrebați foarte clar înainte care este programul și verificați dacă este ceea ce vreți. Din câte am observat, nu sunt foarte multe tururi ghidate religioase mai ales dacă le luați cu transfer din Tel Aviv.

Pe parcursul traseului am făcut și un popas la Zidul Plângerii, principalul loc de pelerinaj pentru evrei, dar și o tură prin orașul subteran plin de tarabe cu tot felul de produse tradiționale și mai puțin tradiționale. Încă se văd marcate foarte clar cartierul musulman, cel evreiesc și cel armean, chiar dacă, probabil, nu este cazul unor conflicte deschise între aceștia.

Marea Moartă – apa aflată la 427m sub nivelul mării

Ne-am întrerupt turul din Ierusalim pentru a ne întoarce la aturocarul ce era programat să ne ducă spre Râul Iordan (acolo unde a fost botezat Iisus) și Marea Moartă. Dar am ajuns să așteptăm, topiți pe trotuarul unei parcări, la 38 de grade, autocarul ce avea să revină după mai bine de două ore întârziere astfel că toată excursia s-a lungit până după apus.

La Marea Moartă am descoperit o stațiune cam părăsită, destul de prost întreținută la nivelul apei, prevăzută cu un magazin generos și câteva baruri sus, la intrarea din parcare. Nici nu mă mir însă, aici neputând sta mai mult de 1-2 ore din cauza soarelui ce pârjolește totul în jur, chiar și apa dând senzația că te arde afectiv atunci când intri în ea. Iar nisipul… dacă vrei să experimentezi drumul spre Iad, ai putea încerca să mergi desculț pe bulgării de sare, nămol și nisip, așa cu siguranță vei trăi clipele de foc prevestite în Biblie.

Ce poți vedea în Tel Aviv

Intorsi la Tel Aviv, am inceput ziua mai molcom, cu in mic dejun luat pe balconul apartamentului in care ne-am cazat. Un apartament inchiriat prin AirBnb de la un israelian ce s-a mutat din casa pentru cateva zile pentru a ne-o ceda noua. Am vazut ca se practica lucrul asta in Tel Aviv, astfel ca ne-am trezit traind viata altcuiva, a unui localnic… in schimbul a aproape 100 euro/zi.

Atunci cand soarele zambea pe cer in cel mai bun moment al lui din zi, ne-am luat inima in dinti si am poposit intr-unul din targurile zilnice organizate in Tel Aviv. Jaffa Flea Market se intinde pe o raza de un km, aici gasind zilnic (de duminica pana joi intre 9:00-18:00) de la haine si covoare la bijuterii, antichitati, mobila veche si noua dar si o groaza de magazine de haine de designer sau obiecte de arta si tablouri. Exista si cateva zone cu restaurante si cafenele ce pe seara se extind pana pe strada.

Foarte aproape se afla si orasul vechi, o minunatie cu case din piatra, strazi din piatra, totul din piatra. Casele pana si pe interior sunt construite doar din piatra, stradutele inguste adapostind galerii si ateliere private de arta si cateva magazine de bijuterii cu o prezentare uimitoare. Locul este tocmai bun de facut poze.

Coborand spre mare, am ajuns la portul din Tel Aviv. Singurul port vazut de mine pana acum ce pare desprins dintr-un alt film. Pe toata lungimea lui se gasesc o groaza de restaurante ce-si intind terasele spre barcile si navele ancorate la mal. Am indraznit sa intram in cel mai aglomerat restaurant ce ne-a primit cu 18 feluri de sosuri intinse pe masa. Nu gratuit, insa. Daca nu iti permiti sa comanzi si alte feluri de mancare (ce costa de la 125 lei in sus fiecare portie), trebuie sa platesti 55 shekel/persoana (cam 55 lei), indiferent cate persoane sunt la masa. Astfel ca riscati sa platiti si cateva sute de lei pentru cateva sosuri, daca iesiti mai multi in oras.

Seara am vrut sa prindem apusul la malul marii dar niste nori ne-au dat planurile peste cap asa ca ne-am indreptat spre Shabazi street, recomandata de gazda noastra. Ne-am incheiat seara excelent, cu un popas in Old Train Station (un mall in aer liber, cu magazine dragute si muzica live) apoi o cina pe Shabazi street in Neve Tzedek.

Sfaturi de călătorie în Tel Aviv, Israel

Atunci când am rezervat biletul Wizz cu destinația Tel Aviv, nu știam la ce să mă aștept. Până să apară zborul ăsta direct din Sibiu, Israel-ul nu era pe agenda mea „de vizitat”.

Este sigur Israelul?
Am descoperit, însă, o țară frumoasă, chiar mult mai frumoasă decât mă așteptam. O țară dezvoltată, chiar mult mai dezvoltată decât mă așteptam. O țară în care te simți în permanență în siguranță, cu mulți oameni care cunosc foarte bine limba engleză și… mulți ce au vizitat deja România.

Costuri?
Cele 3 zile jumătate petrecute în Israel m-au ușurat de 300 de euro. Asta pe lângă cei 456 lei avionul dus-întors (incluzând și un bagaj la cală), 500 lei cazare, 370 lei excursia la Ierusalimși 39 lei asigurarea.

Ce știu isrelienii despre România?
Dacă în primele zile aveam impresia că nici măcar nu au auzit de țara noastră (ghidul din Ierusalim, de exemplu, ne-a întrebat de 3 ori din ce țară suntem, părea că nu auzisem niciodată de România), ultima zi a fost o surpriză: vânzătorul de la taraba de la care am cumpărat câteva suveniruri avea deja cumpărate biletele pentru o vizită cu motocicleta prin România iar șoferul taxiului ce ne-a dus la aeroport chiar a doua zi zbura la București împreună cu prietenii. El știe deja foarte bine țara nastră, a vizitat în trecut și Mamamia :p și Brașovul, pe lângă București.

De altfel, avionul de întoarcere în țară era plin de israelieni, nici urmă de români. Iar de pe aeroportul din Tel Aviv plecau la aceeași oră trei avioane spre România: București, Timișoara și Sibiu. Toate avioanele pline de israelieni.

Se pare că zborurile astea au fost introduse pentru ei, nu pentru noi 

Bucătar dupa ureche – ce am gătit alături de Chef Florin Dumitrescu

După Micutzu, Like One, robotul Sophia sau Șerban Pavlu (vezi aici video) era cazul ca cei de la LIDL să mă invite și pe mine să gătesc la indicațiile Chef-ului Florin Dumitrescu. De fapt, copiind ce face Florin Dumitrescu la indicațiile unui responsabil cu aruncatul cu ochiul în tigaia Chef-ului.

Practic, în Caravana „Bucătar după ureche” eram despărțit de Chef de un paravan. Eu nevăzând ce se pregătește pe partea cealaltă și neștiind rețeta, am fost obligat să ciulesc urechile și să ascult indicațiile: pune pastele la fier, incinge tigaia cu ulei de măsline, aruncă bacon-ul în tigaie și amestecă pentru a nu se arde, desparte albușul de gălbenușul a două ouă și pregătește-le pentru a le arunca peste pastele ce tocmai le-ai amestecat cu bacon-ul. Pune apă de la paste în tigaie și fierbe așa până se evaporă… da, am încercat să gătesc niște paste carbonara ce nu mi-au ieșit pentru că nu am stins focul imediat după ce am adăugat gălbenuşul în tigaie. Dar mulțumitor au fost la gust, deși dacă am încercat rețeta asta pentru prima oară în viață. Dacă ar fi avut curajul să le guste, pun pariu că Chef Florin Dumitrescu mi-ar fi dat un cuțit pentru a mă transfera în bucătăria lui :))

Echipa LIDL invită oamenii să gătească „după ureche” alături de Andrei Aradits și Chef Florin Dumitrescu. După edițiile din București, Iași și Cluj, această caravană este prezentă și în Sibiu în 16 și 17 iunie 2018, apoi pe litoral. După experiența avută astăzi, mi-am dat seama că oricine poate găti o rețetă aparent sofisticată, semnată de un Chef, dacă aceasta este tradusă simplu, prin indicații verbale. Asta, bine-înțeles, dacă indicațiile sunt corecte și complete… pentru că altfel te trezești că nu stingi focul la timp și rezultatul este o omletă cu paste, nicidecum paste carbonara 🙂

Episoadele din show-ul interactiv „Bucătar după ureche” le puteți vedea aici: www.surprize.lidl.ro/bucatardupaureche

Cum a fost la Family Day organizat de Star Transmission la Cugir?

Sâmbătă am fost pentru prima oară la Cugir, la evenimentul Family Day organizat de Star Transmission. Un Family Day la care participă tot oraşul.

Într-un oraş de 22.000 de locuitori, evenimentul strânge în fiecare an peste 15.000 de oameni veniţi nu doar din zonă ci şi din Alba-Iulia, Hunedoara, Sibiu sau chiar Cluj-Napoca. După primii ani în care STC a organizat petrecerea în cadrul fabricilor de la Cugir şi Sebeş, a trebuit mutat pe stadion, atât de mulţi oameni luau parte la eveniment. Pe lângă cei peste 4000 de angajaţi împreună cu familiile lor, am văzut în public tot felul de alţi oameni dornici de distracţie… inclusiv eu 🙂

Dimineaţa întreg stadionul a fost plin de echipamente specifice parcurilor de distracţii unde sute de copii îşi trăgeau părinţii dintr-o parte în alta pentru a sări pe toate trambulinele sau să-şi dea drumul pe toboganele gonflabile instalate aici. Jocuri destinate copiilor de toate vârstele, bere şi mâncare pentru părinţi şi concerte pentru adolescenţi.

Anul ăsta, la Family Day-ul STC de la Cugir au cântat The Motans, Andra şi Loredana. După lista asta cu nume de artişti foarte în vogă în România îmi dau seama destul de repede că angajaţii trebuie răsfăţaţi şi cei de la Star Transmission nu se joacă când vine vorba de distracţia lor. Şi nu numai a angajaţilor pentru că evenimentul este deschis publicului larg astfel că întreg oraşul Cugir devine pentru o zi o familie – familia STC.

Dacă vrei să faci şi tu parte din familia Star Transmission, găseşti job-urile disponibile la adresele de mai jos:

Joburi disponibile: www.stcu.ro/cariera

Site: www.stcu.ro, Email: recrutare@daimler.com

Facebook: Star Transmission – Oficial

Am întrebat-o pe Hustiu Bibire Alexandra despre Personal Branding și a ieșit un interviu cu mașini, radio, marketing.

Ne-am cunoscut cu mai bine de cinci ani în urmă, discutând despre ce mașină voi primi, când o pot lua și de unde. Asta pentru că pe vremea aia era Director de Marketing la Autoboca rent a car și îmi punea la dispoziție o mașină de-a lor pentru a ajunge la un eveniment prin țară. Era oarecum ciudat pentru mine pentru că eu începusem colaborările de genul astă (bloggeri – rent a car) cu altă companie concurentă pentru care aveam un respect profund. Alexandra, însă, a reușit prin stilul ei de abordare și implicarea ei să mă atragă spre noul brand astfel că, de atunci, am continuat colaborarea aproape exclusiv cu firma pe care o reprezenta.

Acum organizează worksop-uri de Personal Branding și promite că va ajunge și la Sibiu cât de curând.

Foto: arhiva personală Hustiu Bibire Alexandra

 

Tu ai avut întotdeauna o pasiune pentru mașini. Asta am simțit-o de prima oară când ne-am vorbit…

Da, și parcursul meu profesional a fost preponderent în zona auto. Am copilărit alături de tata, la țară, cutreierând dealurile pe un Suzuki roșu. Ca atare, sunetul multor cai putere pe mine mă însuflețește masiv, și am o pasiune declarată (dar nemanifestată) pentru motoarele pe 2 roți. În 2008 eram pe punctul de a-mi cumpăra o Honda CBR 600 neagră, însă karma a avut altceva de spus: mi-a adus în cale un om, care avea să-mi devină și soț, a cărui încăpățânare de a fi în viața lui a fost mai mare decât dorința mea de a mai da de carnet pentru categoria A și de a-mi lua CBR-ul. Am rămas însă cu echipamentul, care stă și astăzi martor pentru un vis neîmplinit, într-un colț de șifonier;  chiar și așa, pentru că CBR-ul a rămas un deziderat, mi-am comutat nevoia de a-mi împărtăși pasiunea pentru motoare cu un Mini One, la care  însă am renunțat când a venit bebe, căci avea doar două uși. Acum aștept să crească, căci între timp mi-a mai venit o trăznaie în cap, îl aștept și pe soțul meu “să devină congruent” cu dorința mea. În secret, visez ca la 60 de ani să-mi petrec ultimii ani de viață cutreierând coastele Italiei și ale Franței pe un Chopper sau pe o motocicletă cu ataș. La cort. Nu știu ce opinie are soțul meu despre asta, o să aflu peste 25 de ani 🙂

Din pasiunea mea pentru motoare, am creat în 2005, pentru un radio local, (Mix Fm), o emisiune a cărui nume a fost simplu, „Mix de motoare”. A fost cea mai mare reușită a mea la vârsta aceea, ținând cont că am realizat-o aproape singură: eu i-am dat numele, eu am creat secțiunile, pentru “motoare pe 2 roți” si pentru cele pe “4 roți”. Îmi cumpăram reviste de specialitate, erau doar 2 sau 3 pe atunci, îmi făceam textele singură, îmi alegeam muzica. Doar producția o făcea Marele Barac, după coordonate alese de mine. Emisiunea aceea m-a ajutat din foarte multe puncte de vedere, cu atât mai mult cu cât,  la ceva ani după, din aceeași pasiune pentru motoare, am început să vând mașini. Vocabularul mi-era familiar,  am o inteligență emoțională destul de bună, ca atare jobul a venit mănușă.

Zona asta, auto, pentru mine a avut mereu o semnificație aparte, nu doar pentru că emoțional are un istoric, dar și pentru că o cunosc destul de bine, chiar dacă, de câțiva ani, am pierdut puțin contactul cu ea.

Cum se împacă domeniul auto cu radio-ul?

Și pentru radio am făcut o pasiune, cum era de așteptat, chiar mi-e dor câteodată, când îl duc pe bebe la creșă și îi aud pe moderatori cum râd cu poftă, de vibe-ul acela pe care îl au oamenii de radio. Nu e o meserie tocmai ușoară, căci trebuie să îți imaginezi că cineva chiar te ascultă și chiar îi place ce spui tu acolo, în eter. Trebuie să fii foarte conectat la tine, trebuie să ai capacitatea de a-ți lăsa problemele acasă și a te conecta la lumea aceea, oarecum imaginară, în care oamenii chiar conversează cu tine. În radio am început să iau contact cu marketing-ul. Prima oară la Radio Deea, un radio local, pentru care am vândut o vreme spațiu publicitar, iar apoi pentru rețeaua regională a Radio Zu unde am învățat să gândesc campanii de marketin. De la zero, pe toate canalele media, căci am avut ambiția să fac campanii integrate, relevante pentru client, cu rezultate tangibile și măsurabile.

M-a atras foarte mult marketing-ul. E o zonă foarte dinamică, creativă. După ce am făcut un an de Drept, am sunat-o pe mama si i-am zis că renunț, mă mut la Marketing, Nu știu cum i-o fi picat ei, dar eu cred că am luat cea mai bună decizie. Chiar dacă, sinceră să fiu, acum trec printr-o perioadă în care simt că am rămas puțin în urmă, căci lucrurile evoluează mult prea rapid și din cauza oboselii acumulate, parcă nu mai scorez la fel de bine. Dar fac eforturi să țin pasul, încerc să fiu informată cu noile trenduri în materie (content marketing, SEO, influencers, performance marketing și marele monstru, GDPR-ul), citesc foarte mult – și încă nu destul de mult pe cât aș vrea, fac cursuri de specialitate (pentru că îmi place să înțeleg lucrurile în profunzime).

Eu întotdeauna am avut un respect pentru femeile, proaspete mămici, ce reușesc să revină în planul profesional după pauza de după naștere, pauză ce poate conta destul de mult. Tu cum te simți acum, după „revenire”?

În 2008 am fost la un training organizat de Accelera și mi-am făcut un To Do List pentru următorii 10 ani, cum mă văd eu la 34 de ani. Mi-am depășit cu mult așteptările, am reușit să îmi negociez poziția de Director de Marketing la 27 de ani și am devenit Director de Marketing pe România la doar 30 de ani. Și apoi am trecut la antreprenoriat, inspirată fiind și de fostul meu șef de care am fost fascinată ca om de bussines. Spiritul Londrei, unde s-a format ca antreprenor, împreună cu perseverența, fac casă bună, și mi-ar plăcea tare mult să i se audă povestea în țară, pentru că e un exemplu de urmat din foarte multe puncte de vedere.

De departe însă, familia e cea mai mare reușită a vieții mele de până acum: am un soț de care sunt îndrăgostită, pe care îl apreciez foarte mult pentru personalitatea pe care o are, pentru coloana vertebrală, pentru onestitate, pentru că mă sprijină necondiționat, și, cel mai mult, pentru că mi-a dăruit un copil și nu cred că fiul meu putea să aibă un tată mai bun ca el. Efectiv, simt că, în rolul meu de mamă, și de soție, am reușit. Mi-a luat ceva timp să asimilez toată informația asta, dar în mare sunt un om foarte împăcat cu sine, căci am reușit să fac, cel puțin până acum, cam tot ce mi-am dorit pentru mine. Și zic „cam”, pentru că m-am reactivat și mi-am refăcut lista pentru următorii 10 ani, și e destul de greu de realizat ce vreau eu, la standardele mele, pentru că niciodată nu am ales calea ușoară, am crescut organic, am investit și investesc constant în mine. Și asta, câteodată, poate deveni destul de obositor și frustrant.

Cum a apărut Personal Branding-ul în toată povestea asta?

În 2014, când am lansat agenția Brand and Build, citeam bloguri din state, motiv pentru care am inserat și Personal Branding-ul ca soluție la realitatea clienților. La americani era în plin avânt, la noi de-abia creștea sămânța, ca să zic așa. În 2015 am început să scriu despre strategii de Personal Branding, însă după trauma pe care am avut-o cu bebe (despre care încă nu sunt pregătită să vorbesc), am decis să iau o pauză și să am grijă de el, deși ardea în mine dorința să-mi pun business-ul pe picioare. Acum îl vâd din ce în ce mai sigur pe el, sănătos, și am început, ușor, ușor, să îmi direcționez atenția și către business. Mai ales că a trecut și vârsta critică la care se preconiza că vor apărea problemele.

O vreme, stând oarecum în umbră, am făcut cursuri de specialitate pe zona asta, am citit mult. Încă descopăr lucruri noi, însă încerc să filtrez informația și să rămân pe zona mea de expertiză, să nu mă duc în zona de coaching în care sunt mai toți cei care vorbesc de Personal Branding în România. Mi s-a propus să fac workshop-ul de Personal Branding pe care l-am creionat, și creat si răscreat de n ori. Încă ia forme diferite în funcție de publicul pe care îl am: am variante pentru tineri, cea pentru corporatiști sau cea pentru cei care vor efectiv să-și schimbe jobul și să facă ce și-au dorit toată viața să facă și au amânat din varii motive.

Ce este  Personal Branding-ul?

În primul rând, din punct de vedere marketing, Personal Branding-ul este o strategie de atragere (pull strategy) a oamenilor/clienților către tine, ca să zic așa, datorită capabilității tale de a te învârti în aria ta de expertiză. Practic, nu te vinzi, ci îți promovezi calitățile, cunoștințele, valoarea pe care o aduci cu adevărat celor din jur prin a fi tu însăți. E ceea ce se numește marketing approach. A nu se confunda cu lauda sau autopromovarea, aceea e zona în care apare selling approach: advertising-ul, PR-ul agresiv sau chiar vânzarea directă. Personal Branding-ul vine pe o zonă foarte tricky, pentru că dacă nu ești pregătit să fii onest(ă), să îți asumi greșeli (și aici există niște reguli de brand mistakes foarte clare), dacă nu ai o bază solidă din punct de vedere profesional, ești foarte expus(ă). E posibil ca oamenii, datorită convențiilor sociale, să te aprobe verbal, însă nu vor acționa în consecință. Efectiv nu devii o opțiune reală. Sau dacă devii, e doar o chestiune de timp până înțeleg că aia nu e zona ta de expertiză, că brandul nu e, de fapt, real. Ca atare, în opinia mea, nu oricine poate practica Personal Branding-ul, tocmai pentru că unii oameni nu au coerență în acțiuni, pe termen lung. Și aici e marele secret, să faci ceea ce spui și, mai ales, să te asiguri că nu copiezi, pentru că oamenii văd și înțeleg.

Și ca să fac lumină între cele două abordări, dacă folosești calificările tale, experiența si setul de skills, practici selling approach. Dacă, în schimb, folosești credențialele, skill-urile, capabilitățile și îți crești brandul personal, ai o etică profesională la care ții cu dinții și te recomandă, ai valori, ești pe drumul cel bun, iar lucrurile evoluează din perspectivă de marketing, atunci e Personal Branding.

Trăim niște vremuri în care lumea caută repere morale, leadership-ul a devenit materie, trend dar și deziderat, și se presupune că poate fi învățat. Ca atare, oportunismul nu mai e o opțiune, mai ales pe partea de servicii. Și atunci când e, este pe termen scurt (asta e și natura lui, ce e drept). Pe termen lung, corodează masiv brandul personal, pentru că oamenii au acces la informație mult mai ușor și nu mai pot fi păcăliți. Plus că, chiar trebuie să ai o arie de expertiză, niste documente care să o ateste și mai ales experiență în domeniul respectiv, exact din motivele menționate anterior. Dar și capacitatea să spui “Nu” atunci când nu stăpânești o zonă, să furnizezi variante de soluționare, creându-ți parteneriate strategice cu oameni alături de care să crești, dar pe care să îi ajuți și tu să crească, oameni de încredere.

Ce NU este Personal Branding-ul?

Personal Branding nu este vânzare, nu este împingere a brandului personal  în piață prin publicitate plătită, promovare agresivă, tertipuri. Ci despre creștere organică.

Personal Branding-ul nu este despre cât de important ești tu în societate, ci despre valoarea reală pe care o aduci comunității.

Personal Branding-ul nu este despre imagine, despre formă fără fond, ci despre unitate, muncă, perseverență, sinceritate, omenie, relații sănătoase din care toată lumea câștigă, interacțiune umană.

Personal Branding-ul nu este nici despre vizibilitate în online, ci despre claritatea și coerența mesajului pe care îl transmiți cu ajutorul rețelelor sociale, despre ceea ce faci tu cu ajutorul puterii pe care ai dobândit-o ca și influencer pe zona ta de expertiză. Despre cum schimbi lumea în mai bine.

Personal Branding nu este despre a fi ca cineva, un „wanna be like”, nu este despre a copia, ci despre singularitate. Singularitatea e una din  Cele 22 de Legi ale Branding-ului, scrisă de Al și Laura Ries: “Cel mai important aspect al unui brand este singularitatea acestuia”. La fel , este despre Unitate – să fii cine pari că ești.

Personal Branding-ul este pentru oamenii onești, care nu au nimic de ascuns.

Din nici un punct de vedere.

Foto: arhiva personală Hustiu Bibire Alexandra

 

Dacă ar fi după mine, aș spune că Personal Branding-ul este important și în relațiile personale. Nu ar trebui să ne gândim la ce spunem, ce facem și cum ne comportăm doar în relația cu partenerii de afaceri și clienții ci și în relația cu prietenii, familia…

Pe de altă parte, pentru ce ar trebui să fim toți atenți la Personal Branding? Nu cu toții suntem influenceri, nu cu toții suntem directori de companii. Ce, de ce ar fi greșit să pun pe profilul meu personal de Facebook poze cu mine beat criță, de exemplu?

Categoric. În momentul în care devii responsabil de ceea ce faci și de ceea ce spui, înveți asertivitatea, grija față de celălalt. Momentul acesta coincide și cu momentul în care  începi să crești și din punct de vedere profesional, și brandul tău personal devine din ce în ce mai puternic. Toți avem un brand personal, indiferent de scara la care suntem percepuți ca fiind un brand personal. Literalmente, ne putem gândi la scara blocului, la vecina cea isterică, la nenea Costică, care e mereu vesel, sau la nenea Vasile care e mereu beat. Inconștient, fiecăriu vecin i-am atribuit o caracteristică care îl definește, și acesta devine brandul lui personal.

Cât despre pozele cu tine beat criță, postate pe contul personal de Facebook, din păcate, acestea devin un stigmat pentru că încep să te definească, cu atât mai mult cu cât oamenii își fac o opinie în funcție de ceea ce văd. E posibil ca tu, dragul de tine, să te fi îmbătat doar odată și să te lauzi cu asta, că ți se pare extraordinar că ai reușit așa o performanță, însă pentru ceilalți vei deveni un bețiv. Toți ne-am îmbătat criță măcar odată, însă societatea românească (cel puțin) nu e pregătită să recunoască și mizeria de sub preș, în continuare o ascunde.  Și asta, cred că știm cu toții, ne dăunează foarte mult.

Și dacă tot suntem în zona asta, pot să îți spun că tot din punct de vedere marketing, Personal Branding-ul înseamnă poziționare și diferențiere. Dacă poziționarea vine cumva pe baza experienței profesionale și a documentelor relevante în acest sens, diferențierea vine mai mult pe zona holistică, ca să zic așa. Pentru că, din punct de vedere holistic, Personal Branding-ul este perceptie. Percepția celorlalți asupra ta. Eu o gândesc însă în sens invers, promovez autocunoașterea și cred cu tărie că un brand personal devine puternic când e autentic, când omul din fața ta nu primește (mai ales inconștient) informația că “bați câmpii”, că nu știi ce faci, că nu stăpânești zona,  sau că, mai devreme sau mai târziu, se va trezi cu surprize din partea ta. Din contra, se simte în siguranță lângă tine, simte că este un om valoros, apreciat și poate fi sincer cu tine cerându-ți să-l ajuți fără să-i fie rușine sau frică ori, fără a exista riscul să fie “pedepsit”. Știe că vei găsi mereu soluții la problemele lui de pe zona ta de expertiză, că vei fi onest. Astfel, tu modelezi percepția, și nu o faci cu falsitate, nu manipulezi o informație care se duce către exterior, ci este o perceptie reală, provenită din autenticitate, susținută de dovezi concrete. Și asta construiește o relație sănătoasă, benefică pentru ambele părți, în care fiecare crește, se dezvoltă și cel mai important, nu se simte înșelat.

Percepția e emoția pe care o lași în urma ta, e amprenta ta emoțională. Din perceptie derivă într-un final și reputația ta profesională, pentru că oamenilor nu le pasă numai cât de multe știi, ci și cât de mult îți dorești cu adevărat ca ei să reușească. Și ce vei face în sensul acesta.

Pe când la Sibiu cu Workshop-ul de Personal Branding?

Vara aceasta cu siguranță ajung. Lucrez la un alt proiect personal pentru care îmi trebuie puțin mai mult focus să îl pot finaliza, care mă tine puțin mai ocupată acum, însă ajung cu siguranță. Cu atât mai mult cu cât am primit și invitația să îl organizez de  către una din membrele comunității de femei antreprenor din Sibiu, ELITE BusinessWomen, ca atare am și motivația necesară.

Acest tip mi-a spart locuinţa sâmbătă dimineaţă. Ajutaţi-mă să-l identific.

Acest tip a spart, sâmbătă dimineaţă la ora 6:25:31, uşa locuinţei ce o am pe Nicolae Bălcescu (Sibiu) şi a distrust tot ce a găsit.

Din fericire, nu a găsit prea multe pentru că apartamentul este în şantier dar, cu toate astea, poliţia spune că tot intrare prin efracţie şi distrugere se numeşte fapta lui aşa că zic să îl găsim noi înainte să îi dea de urmă poliţia. Nu de alta dar mai bine îmi plăteşte daunele decât să se trezească cu dosar penal şi, cine ştie… mititica.

Omul pare doar mahmur, ieşit din club, cu nevoia de a trage un pui de somn. Tind să cred că nu e vreun spărgător de locuinţe cu experienţă. Ăsta e singurul motiv pentru care merg pe ideea „greşeala recunoscută e pe jumătate iertată”.

Sibiul e mic, internetul e mare, haideţi să îl găsim cât mai repede!

Două săptămâni prin Thailanda. De la Nord la Sud – Chiang Mai, Bangkok, Krabi

Bangkok. Thailanda.

Primele zile petrecute în Thailanda am decis să le trăim ca un localnic. Ca un localnic middle class ce se plimbă atât cu taxiul cât și cu transportul în comun, care mănâncă atât street food dar își permite să meargă și la un club de streaptease unde o bere costă cât un coș plin de cumpărături de la supermarket.

De dimineață am făcut o tură a piețelor de weekend, un adevărat festin pentru stomacul unui gurmand căruia nu îi este frică să mănânce în localuri în care te aștepți în orice clipă să te atace vreun șobolan. Mâncarea preparată pe stradă este făcută de obicei în familie, unde copilul are rolul lui, mama gătește și soțul face catering. E imposibil să nu te îmbie cu mirosuri prea puțin cunoscute de noi, europenii. Și gustul… trebuie să fii pregătit să descoperi senzații noi, să sorbi supă de nucă de cocos cu pui crocant și legume ori mango îmbibat în orez.
Prince Erick, ghidul nostru localnic, are o vorbă ce cu siguranță se potrivește de minune în Bangkok: you are hungry only if you choose to be hungry. Altfel, aici găsești orice fel de mâncare, pentru orice gust, orice buget și în orice ambienață îți dorești să mănânci. Și nici nu e greu să găsești toate astea pentru că oriunde privești cu ochii găsești mici piețe, restaurante și… cel mai mare food court din lume întins pe un întreg etaj al unui mall gigantic.

Aproape la fel de ușor ca mâncarea, găsești și unde să te distrezi în Bangkok. Pentru că după ora 6 seara, orașul devine un cu totul altul. Prostituatele iau locul magazinelor ambulante de peste zi și micile terase improvizate înlocuiesc street-foodul de mai devreme.
Mergând pur și simplu pe stradă, am asistat la mai multe negocieri ale clienților doritori de plăceri carnale și chiar la o operațiune de „rezervare“ a unei japoneze cu fusta mai sus decât celulita de pe picioare. În fața hotelului Ruamchitt se strâng și 300 de fete pe noapte în așteptarea de japonezi cu bani. Doritorii pot lua acasă orice fată își doresc în schimbul a 700 THB (cam 20 de euro), urmând ca mai apoi să plătească și fata în funcție de cât de bun negociator este.
Dar pentru a lua și tu o fată la hotel, trebuie să te plimbi puțin mai jos, pe Sukhumvit Road, la Soi Cowboy. Aici nu trebuie să găsești pecine să „combini” pentru că vei fi tu agățat imediat mergând printre cele câteva zeci de baruri în fața cărora fetele așteaptă îmbrăcate doar atât cât să li se acopere sfârcurile și puțin din fund. Ăsta este unul dintre cele trei cele mai mari red light district-uri din Bangkok. Și cel mai vechi.

Cel mai interesant loc, însă, este Nana Plaza. Un loc în care intri doar după un control riguros și unde găsești o groază de cluburi pline cu femei ce fac streaptease, pregătite oricând să plece cu tine la hotel, imediat după un dans la bară. Aici nu am riscat să scot aparatul foto dar la un search pe Google găsiți suficientepoze pentru a vă face o imagine clară despre cât de desfrânată este întreaga zonă. Singura problemă este că de multe ori nu îți dai seama dacă pleci acasă cu o gagică mișto ori cu un lady-boy super bine transformat în femeie.

Vezi mai multe poze din Bangkok

 

Chiang Mai, capitala culturală a Thailandei

Astăzi am zburat la Chiang Mai (capitala culturală a Thailandei) pentru a vedea piața de noapte, un show bulversant de cabarat cu travestiți dar și pentru a simți adevărata căldură a Thailandei… aproape insuportabilă.
„Welcome to Chiang Mai, ne bucurăm că ați venit în orașul nostru” ne-a spus taximetristul ce ne-a racolat la ieșirea din aeroportul pe care am aterizat după o oră și zece minute de zbor. Pe biletul de avion am plătit un preț similar cu cât am fi plătit în România pe un drum pe aceeași distanță cu CFR. Aprox. 31 euro Cluj Napoca – Constanța cu CFR vs. 38 euro. Bangkok – Chiang Mai cu Thai Airways; 13 ore vs. 1:10 ore. Și ăsta este doar unul din zecile de avioane ce zboară zilnic pe ruta pe care am făcut-o noi azi.

Din taxi am sărit direct într-un salon de masaj pentru a experimenta primul foot massage tailandez din viața mea. Pe alocuri relaxant dar și neașteptat de dureros în punctele încordate. După 250 THB (cam 6,5 euro) și o oră mai târziu, ne-am retras în camera de hotel, alungați de căldura insuportabilă.

Spre seară, ieșiti din hotel, tuk tuk-ul ne-a lăsat la intersecția Chang Khlan Road cu Loi Khro Road, direct în mijlocul celui mai mare Night Bazaar din Chiang Mai. Tarabele vânzătorilor ambulanți se întind pe kilometri întregi, ocupând în totalitate ambele trotuare ale șoselei. În fiecare seară, între 18:00 până spre miezul nopții, găsești aici orice ai putea să cauți. Noi ne-am oprit pentru a mânca ceva apoi am participat la cel mai bulversant cabaret văzut vreodată.

Chiang Mai Cabaret Show este un spectacol în care dansează și cântă (playback) doar travestiți. Aici am văzut probabil cele mai frumoase femei din tailanda, chiar dacă s-au născut bărbați :)) Unul dintre dansurile ce te pot marca este pus în scenă pe melodia „I did it my way” și prezintă o femeie bine îmbrăcată și fardată ce își schimbă treptat hainele, se curăță de machiaj, până devine un bărbat îmbrăcat la costum despre care nu ai spune că noaptea se transformă… într-o altă ființă.

Vezi mai multe poze din Chiang Mai

 

Ayutthaya, odată cel mai vestit oraş al Orientului

Ayutthaya, orașul în care am ajuns azi, ne-a primit cu răceală din partea taximetriștilor și cu obligativitatea de a ne descălța în fața hotelului. Acest obicei de a lăsa încălțările în fața ușii se respectă cu mare strictețe la intrarea în temple dar, de multe ori, nici chiar în magazine nu ai voie să intri încălțat. Patronul hotelului la care ne-am cazat azi a fost vizibil supărat pentru că nu am urcat scările desculț.

Pentru a ajunge la Ayutthaya am luat trenul… la clasa a 3-a. Am plătit 20 BAT (cam 2,5 lei) pentru cei 71 de kilometri parcurși de la Bangkok. În afara prețului neimaginat de mic, în rest m-am simțit ca într-un CFR românesc. Mergând mai bine de o oră jumătate în trenul murdar și încet, nu am putut să nu mă gândesc cu groază la ce imagine lăsăm noi străinilor ce îndrăznesc să ne viziteze țara cu trenul.

Ayutthaya este vechea capitală a Thailandei, pe vremuri cel mai important oraș comercial al Asiei (și al lumii). Astăzi, doar un loc al cărui istorie atrage excursioniștii de o zi veniți de la Bangkok.

Cu toate astea, am ținut neapărat să ajung și aici mai ales datorită petrecerii pregătite pentru mâine la care elefanți pictați colorat vor stropii oamenii pentru a le aduce noroc. Momentul va da startul sărbătorii de Anul Nou ce se va întinde pe durata a trei zile. Ne așteaptă o perioadă interesantă în Thailanda! În perioada 12-15 aprilie aici se va sărbători Songkran-ul (Anul Nou Thailandez), sărbătoarea la care singura șansă de a rămâne uscat este să îți faci provizii de mâncare și apă și să te încui în camera de hotel. Străzile vor fi asaltate de oameni înarmați cu pistoale cu apă și timp de trei zile Thailanda va fi un front de luptă… de bătăi cu apă.

Ayutthaya a sărbătorit avându-i invitați pe președintele festivalului Songkran, ministrul culturii al Thanlandei, pe fostul guvernator al regiunii Tojoku din Japonia și, bineînțeles… pe noi :))

Am asistat la o interesantă paradă de costume tradiționale tailandeze și am gustat câteva mâncăruri tradiționale… inclusiv popcorn dulce, servit într-un “bol” din frunze de cocos. Ziua de astăzi a fost cu muzică tradițională, dansuri și elefanți pictați.

Vezi mai multe poze de la sărbătoarea din Ayutthaya

Sudul Thailandei, excelent pentru vacanţe

De două zile am zburat spre sudul Thailandei unde am descoperit o cu totul altă țară, una exotică, cu plaje acoperite cu pudră de nisip, insule multe și… influențe musulmane.

Pentru că aveam nevoie de puțin mai multă liniște, am ales un resort ceva mai retras de Krabi. Cu o plajă micuță dar cu un nisip minunat și apă limpede verzuie, piscine private, palmieri, restaurant pe malul oceanului și bărci de localnici ancorate pe plaja privată, Anyavee Tubkaek Beach Resort este ominunăție. Aici se întunecă foarte repede (la ora 19:00 este deja întuneric beznă) așa că serile sunt super liniștite, fiecare retrăgându-se în cameră destul de devreme – exact ce aveam nevoie.

Astăzi am închiriat o barcă a unui localnic pentru a face o plimbare pe insulele din jur. Printre ele, am ancorat și pe două rezervații naturale excelente: Hong și Pakbia. Hong Island este tocmai bună pentru o baie caldă, plajă și plimbare prin partea împădurită a insulei. Dar cum stăteau noi, așa, privind apa limpede de pe Pakbia Island, am avut parte de vizita unei maimuțe ce a ieșit pe plajă pentru a fura câte ceva de mâncare. Înainte de a pune mâna pe geanta noastră, a găsit o pungă plină cu sticle de apă, lapte, M&M-uri și altele de-ale gurii. A băgat colții în sticlele de apă și le-a stors una câte una, până și-a astâmpărat setea apoi s-a retras în pădure ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Zona este una plină de ruși și francezi. Dar și români… aici întâlnind primii români din escapada noastră în Thailanda. Dar, deși ne-am auzit unii pe alții vorbind în românește, am petrecut și 40 de minute stinghere la mese alăturate și nu ne-am salutat nici măcar din priviri. Noi, românii, suntem tare ciudați atunci când ne evităm prin lume sau ne e rușine să ne arătăm originile.

Vezi mai multe poze din Krabi

Triburi din Thailanda încă în viaţă – long neck

Ziua de astăzi din Thailanda a fost într-adevăr una specială. Am ieșit puțin din Chiang Mai pentru a face cunoștință cu tribul femeilor cu gât lung (tras prin inel), am făcut o plimbare de câteva ore cu elefanții, ne-am pozat cu ei, le-am dat de mâncare și am făcut o baie împreună și am descoperit un atelier de șlefuit smaralde. Am mai făcut ceva dar… rămâne între noi: azi am mâncat insecte și larve crocante

Am vrut să mă angajez la Leroy Merlin. Ei nu m-au vrut.

Mergând înapoi în timp cu exact trei luni de zile, mă regăsesc printre rafturile de la Leroy Merlin în căutarea de lustre, galerii şi draperii. Într-una din vizitele astea necesare pentru o casă, m-am oprit să admir un colţ destul de interesant aflat la intrarea în magazinul de la Sibiu – cel de recrutări. Probabil că aţi văzut şi voi acei pereţi amenajaţi în jurul a două scaune şi o masă ce te îmbie să îţi depui CV-ul într-o cutie poştală de culoare verde.

În acea după-masă ploioasă de 3 decembrie, am căzut şi eu pradă mirajului de a lucra alături de alţi 87.000 de colegi răspândiţi în întreaga lume. Cum să nu o fac?

Aşa că m-am aşezat frumos pe scaunul pregătit pentru recrutări, am căutat un draft de CV şi am scris: mi-am început activitatea într-un birou de arhitectură în urmă cu mai bine de 10 ani, am propriul birou de arhitectură din 2011, am condus echipa de proiectare pentru un birou olandez de arhitectură ce şi-a deschis sediu şi la Sibiu în plin boom de dezvoltare imobiliară, am coordonat o întreagă echipă de meşteri în amenajarea de muzee, am realizat managementul de proiect pentru nenumărate dezvoltări şi amenajări interioare corporate şi am încheiat cu succes peste 200 de proiecte legate de arhitectură, construcţii…

Şi atât a fost. Am introdus CV-ul în cutia poştală şi ne-am luat la revedere. Cel puţin aşa credeam. De fapt a fost un „adio” fără drept de replică pentru că nu am primit nici un răspuns de la ei până în ziua de azi. Trist 🙂

Top 10 restaurante din Sibiu

Zile și Nopți a lansat campania Top 10, prin care își propune să facă un clasament al locurilor de ieșit din casă în 18 orașe din România. Campania durează până pe 28 februarie, iar cei care votează pentru locurile lor preferate pot câștiga 10 vouchere iabilet.ro a câte 100 de lei fiecare, o bicicletă și… pam pam! un city break la Paris.

Pentru a participa la concursul Zile și Nopți (link aici), trebuie să faci propriul top și să spui ce restanurante, pub-uri, cluburi, cafenele, și festivaluri merită să stea pe podiumul celor mai tari din orașul tău.

Top 3 restaurante din Sibiu

  1. Old Lisbon este un restaurant ce trebuie neapărat pus pe lista oricărui turist, mai ales pentru meniul zilei foarte bun și accesibil (21 de lei două feluri de mâncare la alegere, salată, desert și băutură). Deci, dacă vrei să încerci o supă portugheză de cartofi chorizo, supă cremă de sfeclă, escalop de porc cu sos de piper verde, inele de calamari pane, salată Coleslaw, salată de fructe sau ștrudel cu măr, Old Lisbon e foarte aproape de Piața Mare – pe str. Tg. Peștelui nr. 4.
  2. Hochmeister este un restaurant micuț foarte aproape de Piața Mare, în Piața Schiller. Pe lângă faptul că arată foarte bine, mâncarea e și ea gustoasă și prezentabilă. De obicei, aici mănânc pulpă de rață cu varză roșie, orez și sos de portocale. Un punct în plus și pentru papanașii fierți tradiționali.
  3. La Cuptor este un restaurant unde te poți retrage în liniște și vara, la o terasă micuță în curtea interioară din Piața Dragoner, la un minut de cum cobori pe sub Podul Minciunilor. La Cuptor îmi place de obicei să mănânc la recomandarea chelnerului și până acum niciodată nu am regretat. De mâncat toate felurile, inclusiv desertul 🙂

Alte restaurante la care îmi place să merg în Sibiu sunt: Hermania (str. Filarmonicii), Max (str. Ocnei), Kulinarium (Piața Mică), Wien Cafe (Piața Huet), Jacobs Grillhouse (Calea Dumbravii), Jules Bistro (str. Mitropoliei).

Dacă locuiești în București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov, Sibiu, Galați, Pitești, Tg. Mureș, Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Piatra Neamț, Bistrița, Oradea, Focșani sau Roman, completează până pe 28 februarie formular de pe www.zilesinopti.ro/top10 iar în 5 martie stai cu ochii pe pagina de Facebook Zile și Nopți pentru că acolo se transmite live extragerea la sorți.

Baftă!