Ţigani de Cartea Recordurilor

Au vrut şi căldărarii să fie respectaţi pentru o chestie şi nu le-a prea ieşit. În ianuarie s-au adunat ei în jurul căldării şi-au început să taie varza şi carnea de porc, le-au dat în clocot şi aşa au gătit ei o tonă de „sah hai mas” (mâncare tradiţională de-a lor). Au plătit 500 de euro taxă celor de la Guinness World Records şi au aşteptat, mângâindu-şi burţile, să primească certificatul ce le dovedea faptul că au intrat în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare porţie de mâncare tradiţională. Pe sfârşitul săptămânii trecute, însă, au primit vestea cea proastă de la Guinness: mâncarea lor este doar o tocană iar pentru asta există deja un record de 2 tone ceea ce, evident, e mai mult decât tona pregătită de cei 19 bucătari ţigani de la Sibiu.

Astfel, romii noştri ameniţă acum cu vizite la ambasada Marii Britanii în România, proteste de stradă în Londra şi că vor da în judecată Guinness World Records pentru discriminare rasială.
Vedeţi voi, asta deja e prea mult.

Guinness World Records

În 2007 am realizat şi nou o tentativă de a doborî recordul mondial pentru cea mai lungă partidă de baschet din toate timpurile. Am şi reuşit, băieţii de pe teren au jucat 80 de ore de baschet non-stop. Adică mai mult de 3 zile zi şi 3 nopţi au bătut mingea de parchetul Sălii Transilvania din Sibiu. Am plătit şi noi taxa de participare şi am trimis celor de la Guinness câteva cutii pline cu hârtii, dovezi, declaraţii din partea unor persoane publice din România ce au luat parte la record pe toată durata lui, articole din ziare şi… casete cu filmări non-stop a jocului. 80 de ore de baschet trase pe casetă din două unghiuri diferite. Cu toate astea, recordul nostru nu a fost omologat de englezi pe motiv că dna. Carmen Tocală, preşedintele Federaţiei Române de Baschet din România (deci nu oricine luat de pe stradă şi fără credibilitate), martor în timpul recordului, a semnat dovada de martor cu 10 minute mai târziu decât era în regulament.

Pe foarte scurt (pentru că a fost un adevărat sistem complex făcut atunci pentru martori), în fiecare minut a jocului era nevoie de câte 2 persoane să fie martore, persoane care să semneze de intrare în sală şi să nu se mişte de acolo timp de două ore iar apoi să semneze iar, de plecare. Eh, doamna Tocală a stat atunci 2 ore şi 10 minute, nu doar 2 ore, lucru care contravenea regulamentului celor de la Guinness. Din sute de declaraţii, hârtii şi casete video în care se vedea foarte clar că meciul a fost corect şi oamenii au jucat pe bună dreptate cele 80 de ore de baschet non-stop, o hârtie a făcut ca recordul nostru să nu fie omologat.

Atunci noi nu ne-am plâns de discriminare chiar dacă ne-a trecut prin cap faptul că a avut oareşce legătura neomologarea noastră cu faptul că doar cu 3-4 zile înainte, recordul fusese doborât de nişte puştani de la Holy Trinity Secondary School din Buckswood Drive (Marea Britanie), chiar acasă la cei de la Guinness World Records. Astfel, ei ar fi trebuit să-i anunţe pe copii că recordul lor nu doar că a fost doborât dar probabil şi că ar fi fost cel mai repede bătut record vreodată. Dar nu ne-am plâns atunci de discriminare, nu am făcut mare tam-tam, pentru că noi nu suntem ţigani.

În altă ordine de idei:

• Proteste nu prea au unde să facă în Londra pentru că cei de la Guinness au un sediu amărât, într-un bloc, la etajul trei, acolo unde nimeni nu ştie că e Guinness World Records şi unde pe uşa ce duce spre unicul lor birou este doar un mic afiş cu logoul GWR. Ar bloca Drummond Street, o stradă îngustă şi fără importanţă, doar pentru liniştea lor interioară.
• Având în vedere că pentru folosirea logo-ului Guinness World Records este nevoie să plăteşti bani grei, având în vedere că nu prea ai voie să le spui numele sau să te foloseşti de imaginea lor dacă tu nu eşti deja un deţinător de record mondial, cred că englezii vor câştiga mult mai repede un proces împotriva căldărarilor nostri decât invers. Deci, totuşi, să nu ne băgăm singuri in gura lupului.
• Şi, ce-i mai important, Cartea Recordurilor este o afacere şi nimic mai mult. Pe lângă taxele de înscriere la Guinness World Records, ei câştigă din prezenţa reprezentanţilor lor la eveniment. În cazul ăsta îţi dau pe loc certificatul de deţinător de record mondial, imediat după ce termini reprezentaţia. Dacă îi plăteşti cu cel puţin 10 zile înainte de eveniment cu 2.000 lire sterline pe zi, transport cu avionul la business class, hotel de cinci stele, masă şi alte cheltuieli, în cazul ăsta sunt şanse practic 100% să îţi acorde certificatul pentru mâncare tradiţională chiar dacă tu ai făcut tocană. It’s business.

Dar nu-i problemă, World Records Academy vă salvează!

Dar nu-i problemă, pe pariu că vă va contacta Claudiu Toma de la World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) să vă propună să intraţi în Cartea Recordurilor versiunea Americană. Taxa de înscriere e de doar 900 euro iar cea de includere în baza lor de Recorduri Mondiale de 1.995 euro (sau 3.995 euro dacă vin la faţa locului). În plus, o să vă promită un Muzeu al Recordurilor la Bucureşti şi includerea în cartea lor de Recorduri Mondiale pentru doar 295$ (carte care nu va apărea niciodată dar nah, promisiunea rămâne).

Dar orice ar fi, plângeţi-vă că sunteţi discriminaţi…