Poveşti am auzit cu toţii dar doar foarte puţini ştiu adevăratul motiv pentru care am avut o altfel de cravată la nunta mea. Nu au fost nici banii, nici faima, aşa cum cei mai mulţi îşi imaginează.
Unii au văzut în ideea asta ceva deosebit, alţii o glumă proastă, cretinii chiar m-au blestemat spunându-mi că fur bani de la gura săracilor (what the fuck??).
Mi-au plăcut criticile constructive şi le-am luat ca pe un sfat prietenesc şi matur, m-au deranjat la început comentariile imbecililor fără pic de creier ca mai apoi să ajung să mă amuz pe seama lor. Internetul e plin de imbecili care altceva decât să comenteze aiurea nu ştiu şi nu pot. Şi eu mă trezeam câteodată să mai comentez nerealizările unora şi altora. După experienţa asta de câteva luni, de la anunţarea în aprilie a ideii de a vinde spaţiu publicitar pe cravata mea de mire până la nunta propriu-zisă, am câştigat multe.
În primul rând, am primit un gram de înţelepciune şi înţelegere. Mă gândesc de două ori înainte de a scrie un comentariu pentru că nu aş vrea să intru şi eu în penibilul comentatorilor. Şleahta asta de manipulaţi, îndoctrinaţi are mult prea mulţi membri şi vreau să evit să mă mai regăsesc printre ei. Brylu i-a descris mai bine aici.
În al doilea rând am reuşit (sper eu) să-mi dau seama cum stă treaba cu prefăcătoria şi cu pupincurismul. Am reuşit să nu-mi mai pese de prieteni falşi. Atunci când în faţă îmi spui (fără să te întreb) „Vai ce idee bună, ce mă bucur pentru voi” iar pe la spate mă vorbeşti de rău, nu e nici prietenie şi nici măcar amiciţie. Iar cuvintele „de ce nu mi-aţi spus că sunteţi vedete?” nu mă mângâie nici pe suflet, nici la orgoliu.
Niciodată nu am fost genul de om care să iasă în evidenţă, care să se laude cu ceea ce face aşa că nici de data asta nu m-am lăudat la nimeni că, vai Doamne, am apărut în presa din SUA, Rusia sau Pakistan. De ce aş fi făcut-o? Ce aş fi câştigat dacă aş fi făcut-o? La fel cum le-am spus şi altora: eu nu sunt o „vedetă” care trăieşte pe seama apariţiilor în presă, de aia am şi fost „anonim” 80% din timp. Am dorit apariţia ideii în toată presa pentru că asta era strategia de marketing. Şi a mers, a apărut peste tot, nu? 🙂
E un câştig să te recunoască lumea când intri în vorbă cu cineva, chiar dacă nu-şi aminteşte de la început de unde te ştie. La alimentară mi-a fost schimbată ciocolata expirată pentru că şefului de magazin i-a părut rău că nu şi-a făcut relamă la fel de bună ca noi pe cravată, primarului mi-a fost mai uşor să-i explic de ce am eu tupeul de a-i cere nuntă în primărie, preotul care m-a cununat şi-a schimbat predica atunci când a văzut cine suntem, preotul căruia i-am întins plicul din postura de naş mi-a vorbit ca unui prieten deşi nu şi-a adus aminte de unde mă ştie, cu Sebi am avut subiect de discuţie după ce 15 minute s-a tot gândit de unde mă cunoaşte etc, etc. Am auzit şi strigăte în spatele meu de genul „Uite-l pe băiatul de la televizor” sau „Uite-l pe tipul cu cravata” şi la cozi întotdeauna se găsea câte unul să mă felicite pentru idee şi să mă întrebe dacă am reuşit să strâng sponsori.
Una peste alta, pe lângă flori şi pantofi de mireasă de la D|A|D|O|O, îmbrăcămintea mea de la Jikeli, cursuri de dans de la Fantasy Dace, petrecerea burlacilor de la Nexus Paint Ball, aranjatul Dianei de la KENZO beauty center, site-ul de la Nişte Preteni, altele de la Tipăresteacasă.ro, Metropolis digital, Unio Plan, Andu, Casa Belvedere, MrVista.net… pe lângă toate astea am primit şansa de a mă mândri cu o idee bună, de a face o cununie civilă departe de jegul de la starea civilă, de a-mi face noi prieteni şi colaboratori şi, mai ales, de a-mi deschide ochii cu privire la dreptul de a comenta.