Pe vremea când eram şi eu mai tinerel, aveam impresia că generaţia mea e generaţia „de sacrificiu” aşa că vom fi consideraţi întotdeauna buni mai mult de muncă, nu şi de gândit. Pe bună dreptate credeam asta, pentru că vedeam în jurul meu cum cei mai învârstă aveau impresia că e dusă rău generaţia mea. Că stilul vestimentar e de oameni nebuni. Că libertatea de exprimare e exagerată. Că noutăţile cu care venim noi sunt autodistrugătoare.
Dar se pare că ăsta e ciclul generaţiilor.
Pentru că, totuşi, am ieşit cât de cât bine. Nu pot spune că am avut colegi proşti. Cu toţii fac ceva în viaţă, muncesc cu drag şi responsabil. Mai mult, simt că generaţiile mai mari au început să ne facă deja loc. Ne dau încredere şi ne aleg în funcţii importante de conducere. Toate astea acum, când a venit rândul nostru să denigrăm generaţia ce ne urmează – bitangi cretini cu impresii în cap; copii deştepţi de dau în gropi, cu şmecherii în cap, exact la fel cum eram consideraţi şi noi la vârsta aia.
Din punctul meu de vedere, lipsa încrederii a generaţiilor tinere este un factor extrem de important în (ne)dezvolarea României şi ar trebui să schimbăm câte ceva în modul nostru de a gândi.