Am tot auzit pe la ştiri că s-ar putea să fie obligatoriu contractul prenupţial şi în România. Ţin minte că odată am deschis şi eu discuţia asta, chiar dacă la mine nu prea e cazul. Atunci Diana a sărit ca arsă, spunând că e cea mai mare prostie şi că prin asta aş dovedi o lipsă de iubire şi încredere.
De ce prostie? De ce lipsă de încredere? Indiferent de faptul că ne cunoaştem de când lumea şi pământul, nu se poate lua în calcul faptul că într-un final s-ar putea ivi monotonia în cuplu, certurile sau dorinţa de a ne continua (unul dintre noi) viaţa pe alt drum? Atunci, nu ar fi normal ca fiecare să-şi ia jucăriile lui şi să-şi vadă de viaţă liniştit, evitând astfel eventuale dorinţe de răzbunare ale celui lăsat pe drumuri care cu siguranţă va dori mai mult decât i se cuvine? Nu mai bine ne-am canaliza energia spre lucruri mai bune, decât să ne certăm ca orbii a cui a fost vaza verde şi scaunul turcoaz?
Deja îmi imaginez ce discuţii vom avea atunci când se vor legaliza mariajele în trei. 🙂