Cum să mă las dracului de fumat? (3)

Ambii părinţi erau fumători. Tatăl meu şi acum mai fumează. E ceva obişnuit să-l văd cu ţigarea în gură şi cu mustaţa puţin îngălbenită. Mama s-a lăsat brusc de viciul ăsta atunci când s-a perindat mai mult timp prin spitale şi a conştientizat câţi oameni mor din cauza tutunului. În zilele alea, a murit primul om lângă mine. L-am văzut efectiv cum a rămas fără suflare şi cum doctorul a spus după ce s-a uitat în fişa lui „fuma, nu mai avem ce-i face”. Pe vremea aia eu nu fumam. În general chiar refuzam ţigarea. În cluburi şi baruri eram singurul din gaşcă care nu fuma. Am avut noroc că în anturajul meu nu erau şi tâmpiţi ce-şi băteau joc de nefumători. Încercau ei să mă ademenească dar îmi respectau decizia de a nu fuma.

M-am apucat dintr-o prostie. Umblam mult pe la chefuri în perioada aia iar la un moment-dat am realizat că ţin ţigarea în gură şi trag puţin câte puţin din fumul ăla alb. Nu ştiu când am fumat prima oară, a fost un lucru obişnuit pentru mediul în care umblam. Apoi, un an de zile am fumat de la unul, de la altul. Nu-mi cumpăram niciodată ţigări. Mă consideram nedependent. Şi poate chiar nu eram. Dar la fel de uşor cum m-am apucat de fumat, am început să şi cumpăr pachete de ţigări. Câte unul pe săptămână. Până am ajuns la un pachet de ţigări pe zi. Pe nesimţite.

Era al naibii de plăcut! A ajuns să-mi placă la nebunie să ţin ţigarea în mână, să o savurez. Îmi plăcea să mă joc cu pachetul de ţigări şi cu bricheta. Iubeam să stau noaptea cu berea în mână şi ţigarea în gură. Mă relaxa şi îmi dădea inspiraţie.

Am fumat 10 ani. M-am lăsat brusc, cu exact 2 ani, o lună şi 14 zile în urmă. M-am gândit mult la asta dar consideram că nu puteam lăsa în urmă un viciu aşa plăcut. Chiar simţeam că îmi dă satisfacţii şi nu puteam renunţa la o parte din mine. Doar aşa… neobligat. Şi totuşi, într-o zi mi-am stabilit o dată în calendar. Era 1 mai, atunci când trebuia să mă las de fumat. Ultimele două săptămâni de fumător au fost obişnuit, deşi cu gânduri multe la ce urma să fie. Oare vroiam să mă las doar 2-3 luni pentru a-mi demonstra că pot sau eram de-adevăratelea hotărât să mă las de fumat?

M-am lăsat de fumat. Motive puteam găsi multe – sănătatea, putoarea din hainele mele şi în special respectul pentru nefumătoarea cu care urma să locuiesc împreună. Când stau acum şi mă gândesc cât de greţoasă era respiraţia mea atunci când o pupam sau cât de insuportabil putea fi fumul de ţigare în camera mică, neaerisită… îmi vine să-mi dau o palmă. Atunci când fumezi eşti pur şi simplu inconştient. Nu-ţi dai seama, ceva în creierul tău îţi blochează calea de înţelegere că nenorocitul ăla de fum, chiar dacă e aproape transparent, se simte al dracului de tare. Iar dacă ai fost nefumător toată viaţa… cu siguranţă e insuportabil. Mă mir încă de faptul că prostia asta de ţigară nu a dus la crime între fumători-nefumători. Acum, astăzi, sunt în punctul de a înţelege ambele părţi. Nu condamn fumătorii pentru simplul fapt că şi eu am fost la fel de prost ca ei, atunci când fumam. Altfel i-aş omorâ probabil. Nu-i respect totuşi pe cei care se plâng că vor să se lase de fumat dar nu fac nimic în privinţa asta. Sau se lasă o oră, două, maxim o zi după care se reapucă să tragă ca turcii din paiul ăla nenorocit. Lipsă de voinţă şi putere! Şi lipsă de respect pentru propria persoană.

Vrei să te laşi de fumat? Hmmm… ce mare filozofie? Poţi s-o faci! Trebuie doar să vrei.