Weekendul trecut am fost pentru prima oară în anul ăsta la grătar. Nu a fost chiar grătar dar nu puteam spune că am fost la iarbă verde. Cam noroi şi mult, mult jeg. Odată cea mai frumoasă zonă de ieşit la iarbă verde, Piatra Broaştei de la Cisnădioara este acum un loc jegos, plin de moloz, peturi de plastic, sticle de bere şi urme de camioane de contrucţii pe toate potecile.
Maşini cu numere de Bucureşti urcate pană în varful dealului, cu uşile deschise şi manele la maxim. Pitzipoance care altceva decat să-şi facă poze în toate poziţiile, cu telefonul mobil, nu au ştiut.
Cocalari ce nu ştiu să stingă nici focul atunci cand se urcă în maşină să plece acasă. De gunoaie nu mai vorbesc, după comportamentul lor de doi lei nici nu mai aveam pretenţia să le strangă.
O simplă piatră ce a devenit un fel de monument al naturii, numită de cand lumea Piatra Broaştei, înconjurată la un moment-dat de un gard pentru a-şi da seama tot ţăranul că nu trebuie să scrie cu şpreiul pe ea, că nu trebuie să sculpteze texte de genul Gogu+Gica=LOVE. Piatră ce a devenit acum trambulina tuturor, căţărandu-se pe ea ori de cate ori au ocazia. Păcat însă că nu se şi aruncă în gol.
Locul unde au apărut mai puţine viloance decat în alte zone (deocamdată. sigur datorită lipsei apei şi a canalizării) dar unde materialele de construcţii îşi fac veacul pe malul rauleţului în care, copii fiind, făceam baraje şi ne bălăceam.
Locul care, după cum arată acum, te convinge că ar fi bună urmărirea penală pentru toţi baştanii needucaţi şi nesimţiţi. Locul în care vezi manelari mancand grătare, fără jenă, între gunoaie. Aştept ziua în care loc de întalnire pentru grătare va fi Dealul Dăii.