Cu lacrimi reci străbătându-mi chipul îmbătrânit de veacurile timpului ostil stau amuţit în crâng, ascuns privesc răul pe pământ, privesc plângând. Lumea se destramă! Frunzele copacilor căzând parcă plâng. Privirile triste ale animalelor lăcrimând îmi spun să plâng. Oameni îngheţaţi şi nemâncaţi suspinând în gând cer ajutor, eu plâng. Nu-mi pot linişti acest gând… suferinţa ce-mi trece prin faţă oricând, dar ce fac? Ignor plângând! Trecând mai departe, rece privind, încercând să nu-mi tulbur optimismul, picătura de pe fund, lumea în care trăiesc visând, cu ce folos? Văd ochi aţintiţi spre pământ, mormântul celui iubit, cel sfânt. Văd câini chinuind pe străzi zdrobiţi de roţi gonind, ucigând, nepăsătoare trecând. Nu pot face nimic decât să plâng. Plâng pentru suferinţa încleştată pe întreg pământ! Urăsc neantul aşteptând, urăsc să văd oameni buni pe ultim drum, plecând, oare în mâinile Celui Blând? Tot ce vreau e bine pe pământ dar tot ce fac e să plâng. S-a terminat, apocalipsa fiinţei s-a încheiat, lumea e un praf zburând, neantul a mâncat acest pământ. Suferinţa dispăruţilor mi-e tatuată-n gând, nedormind nopţile stau nemişcând cu ochii ţintuiţi spre Blând întrebând: Acum e prea târziu, de ce mai plâng? Toţi sunt osândiţi, s-au dus, şi ce-am făcut? Plângând am trecut, ignorând, prin faţa pământului suferind. În spatele lumii stau frânt, adio praf zburând, adio crâng.