Povestea câinelui


V-aţi săturat de articole monosilabile? Să vă văd acum:

Mă sună taică-meo într-o zi şi-mi spune: „Am o veste foarte proastă„. Obişnuit în ultimul timp cu veştile proaste, inclusiv că aproape zilnic plouă afară, n-am sărit ca ars de fund aşa că-i răspund zâmbind în colţul gurii „Iară?„.

De la capătul celălalt al firului (v-aţi prins că nu aveam fir, că vorbeam la mobile, da’ mi-ar părea aşa de rău să dispară proverbul ăsta încât încerc să-l folosesc cât mai des de azi înainte) nu se auzea mai nimic, nici măcar respiraţia tatălui meu. Deja îmi treceau prin minte câteva posibile scenarii care mai de care mai macabre, mă gândeam cine din familie ar fi putut muri de bătrâneţe, cine de tristeţe şi cine e plecat pe undeva şi e posibil să fi făcut vreun accident de maşină. De la capătul celălalt al firului (sic!) tot nimic, nici măcar respiraţia tatălui meu. „Aloo? mai eşti?„. „Da, mai sunt. Din păcate trebuie să plec din oraş aşa că va trebui să vii să dai de mâncare câinilor„.

Eh, la naiba. Ce veste proastă!?! Dau o fugă pe zi până la curte, arunc două grăunţe maro de mâncare de câine şi gata treaba aşa că-i spun că e OK, nici o problemă. Dar cujetâng oleacă îmi dau seama că pentru asta trebuie să ies din casă, să merg cu autobuzul că deh, sunt prea zgârcit să-mi iau maşină (îmi spun aproape zilnic că ar fi doar o formă de a cheltui bani pe benzină, bani de care mi-aş putea cumpăra ţigări, chiar dacă nu mai fumez) şi cu taxiul mai circul doar de maxim 4 ori pe săptămână, un nou mod de-a strânge bani la ciorap. Dar pe lângă astea trebuie să mă ridic de pe fotoliul meu fără o roată din faţa laptopului, ceea ce e destul de neobişnuit pentru un blogger înrăit care pierde 50% din zi pe alte bloage, facebook şi twitter. Dar mai grav, pe lângă toate astea mai şi plouă afară şi eu, eu niciodată cu umbrelă ceea ce însemna că mă voi uda, trebuie să fac un duş când ajung înapoi acasă, adică încă 45 de minute pierdute, minim 45, şi mai apoi trebuie să-mi schimb şi hainele ude şi murdare de noroi. Deci alt timp pierdut şi alţi bani pe detergent şi apă caldă aruncaţi pe fereastră. Pentru doar două javre.

Dar ce să-i fac, om săritor cum mă cunoaşteţi voi, mă duc până la magazinul Billa de pe Bălcescu să cumpăr o pungă de mâncare de câine Clerver cu 8 lei fără ceva. Dau o tură de magazin, nimic. Mă întorc, nimic, aşa că întreb o femeie micuţă şi tristă îmbrăcată în sacou vişiniu şi ecuson prins în pept. Iau punga de mâncare şi mă îndrept repejor spre case. Case dinalea mici şi înghesuite, aşa cum numai la Billa Sibiu găseşti, ştiţi voi. Arunc punga pe bada neagră şi sfrrrrrr, umplu magazinul cu boabe maro. O tăietură de toată frumuseţea în pungă, lungă cât toată lungimea ei. Îmi bag ceva, o arunc lângă casă şi fac iarăşi turul magazinului în sens opus. Mă încarc cu încă o pungă de boabe maro de mâncare de câine, o arunc şi pe asta o pun cu grijă pe bandă, dau banu’ şi plec spre câinii mei mamă şi fiică, sau bunică şi nepoată, nu mai ştiu sigur.

Afară picura încet, soarele aproape apunea, eram chiar la ora aia la care pleacă oamenii acasă de la muncă, acea oră cea mai nasoală şi întunecată din zi. Nici nu-ţi dai seama dacă-i zi sau seară, de până nici ochii nu se pot focusa în aşa fel încât să vezi normal, ca tot omu’. Mă urc eu în autobuzul 10 şi mă bag în fund, să-mi amintesc de generală. Ş-apoi ruşinea a năvălit asuprea mea. Puţea punga aia, da puţea mă nene de-mi venea să intru în pământ cu mirosul ei cu tot. Autobuzul plin cu oameni ce vin de la muncă, obosiţi săracii şi sătuli de mirosurile colegilor nespălaţi, geamurile strâns închise că afară se lăsase frigul şi eu cu putoarea aia în mâini. Şi mai aveam de mers vreo 7 staţii, 15 minute şi 3 semafoare. Punga mirosea tot mai tare şi eu odată cu ea. Îşi mai arunca câte o tinerică la vreo 45 de ani, plină de cearcăne şi cu mâinile muncite câte un ochi plin de milă asupra mea. Iar eu, domn respectabil cum sunt de obicei, mă făcusem mic, acolo pe ultimul scaun galben din fundul autobuzului, galben şi el.

Ajung într-un sfârşit în faţa casei unde nu am mai păşit de la nunta mea, sau ceva de genul ăsta. „Iei punga, şi vezi că lângă dulapul din hol este o cutie, în cutie o pungă. Iei în cutie boabe maro de mâncare de câine, cât să fie pe jumate plină şi pe jumate goală, ş-apoi o goleşti în pungă. Repeţi operaţiunea, în aşa fel încât ambele patrupede să mănânce egal. Oricum Cila, căţeaua aia maro şi cu personalitate, aşa cum spunea mama mea atunci când era abia fătată, o să mănânce din mâncarea lu’ Axa, că şti tu că aşa face mereu, dar ai tu grijă să mănânce totuşi şi astalaltă ceva„. OK, dau să desfac punga ca să bag cutia de plastic şi jvvrrrrrr, toată punga se rupse de sus până jos şi pe-o parte şi pe alta aşa încât toate, da toate boabele maro de mâncare de câine se rostogolesc în fiecare colţ al holului. Na’, ţi-ai făcut treaba treabă, mă gândeam eu în gând, înjurând cât de tare mă ţinea glasul. Apucă-te acum să strângi de pe jos boabă cu boabă, că nici măcar nu puteam da cu mătura şi să arunc dracu la gunoi tot covorul ăla maroniu, că nu mai aveam cu ce hrănii câinii.

Bag nervos în cutie boabe astfel încât să fie jumătate goală, pun un surplus de doi pumni să mă asigur că dacă a doua zi mi-e lene să merg iar cu autobuzul, dacă mi-e frică să mă ud, dacă cumva îmi găsesc vreun motiv să nu mai fac drumul până la ai mei acasa, câinii sunt sătuli cu mâncarea de azi şi nu o să mă mustre conştiinţa, arunc în punga de plastic, repet operaţiunea şi le golesc, una într-un castron şi cealaltă direct pe pământ, că n-am găsit farfuria lu’ Axa, căţeaua complet neagră, bătrână de vreo 8 ani, copila primei căţele culese de fraimeo ăl mai mare direct de pe strada pe care locuieşte bunica mea. Şi merg să strâng restul de boabe ce se întindeau în hol.

Înainte de a fugi la autobuz dau să salut căţelele. Aia neagră şi bătrână, Axa, mârâia înfricoşată către copila ce-şi umpluse fălcile cu boabele ei. Băga asta botu’ în pământul umed, aşa cum făcea porcul mătuşii mele în zilele de toamnă târzie, cu puţin înainte de a fi tăiat. Halea asta boabele cu pământ cu tot de parcă nu mai mâncase de-o săptămână, nu alta. Deşi farfuria ei era plină şi cu vârf, nici nu se atinsese de mâncarea de acolo.

Văzându-i ochii înlăcrimaţi a lu’ Axa, mă întorc spre casă, deschid uşa, bag iarăşi în cutie doi pumni de boabe maro de mâncare de câine şi îi arunc, prin gard, conţinutul. Care conţinut s-a împrăştiat o parte pe sub cuşcă, o parte într-o baltă şi ce mai rămăsese s-a întors pe partea astalaltă a gardului, lovindu-se de el. Stau două minute să râme şi negricoasa după boabe, de data asta pe bună dreptate, că altfel rămânea flămândă. Fug la autobuz care trecuse cu 5 minute înaintea orei ce-o ştiam eu bună, bag capul în fâş astfel încât să nu ajung fleşcă acasă şi aştept douăzeci de minute, în mijlocul unei bălţi, să vină următorul autobuz galben ce era menit să mă ducă spre casă.

Mâine măcar nu voi mai împuţi autobuzul.


15 comentarii la „Povestea câinelui”

  1. wow…trebuie sa fi fost foarte plictisit, nervos, ud leoarca sau noroit sa scri un asemenea articol. De fapt, pe vremea asta ce sa si faci…unii scriu articole luuuungi, altii le citesc….Fuck, s-a luat semnalul la teve, noroc cu internetul.

  2. 40 ore? =)) Eu zic sa nu indraznesti sa mai calci pe acolo pana nu ajung ai tai. In mod normal cainii mananca de 2 ori pe zi (in mod normal, ca daca ar fi dupa ei ar manca non stop), tu aveai sarcina sa te duci o data, si peste aia ai sarit. Daca trebuia de 2 ori si te duceai doar o data intelegeam…..eu sunt de partea cainilor sa sti :))

  3. Axa nu e fica lu aia care am luat-o de pe strada. e fica lu aia care a gasit-o maicamea si a adus-o acasa… si Cila e fica lu Axa nu nepoata …. asa pentru corectitudine…. :d …… si trebuie sa stai intre ele pana mananca ca sa nu se duca Cila la mancarea lu Axa sa o manance … ca ea nu stie sa imparta, stie doar ca tot si orice este al ei, pentru ca a trait atata timp singura ( crescuta de mine ) si nu impartea nimic cu nimeni si manca de 3 ori pe zi … oricum … fain articol …. sa ne povestesti cum a fost sa mergi dupa 48 de ore sa le dai de mancare, cand Axa daca la ora 5 nu a prmit de mancare se apuca si latra sa-ti aduca aminte .. oare latra pana te duci tu? sau atunci nu te mai lasa sa pleci ca sa fie sigura ca o sa manance si a doua zi

  4. Continuare….Axa, fiica raposatei Dona, iubeste un catel al vecinilor (sau mai multi, nu stim cu certitudine) pe nume Jose Rex, dar iubirea lor este imposibila, ii separa un gard sau mai multe garduri, plus ca are o soarta cruda sa stea in aceeasi curte cu dusmanca ei, Cila (cred ca vine de la Graciela), si sa i se fure mancarea din fata. Ce viata, ca in telenovele…
    Va urma…. =))

  5. Ma bag si eu ca musca-n padoc.
    S-ar putea (sa prepusunem-cum spunea un clasic in viata)ca tatal tau sa gaseasca la intoarcere doar un singur si deloc flamand caine in padoc, si anume pe numita Cila.

  6. Ce Merita :@ Roxi mi-e cam lene sa mai merg si azi sa le dau de mancare… probabil voi scrie cum ma vor manca pe mine dupa ce-au flamanzit 40 de ore

    Fa si dumneata cum a facut Nichita cand a intilnit un maidanez: i-a pus 10 lei in gura sa se duca sa-si ia de mincare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.