Păţesc tot mai des să fiu strigat pe stradă cu apelativul „şefule”, de oameni necunoscuţi. „Şefule, ai un foc?”, „Strada Filarmonicii, şefule?”. De aici întrebările:
Doar eu sunt şeful tuturor? Prezenţa mea în mulţime dă senzaţia majorităţii cum că eu aş fi vreun oarecare şef?
Subordonaţii ăştia oare îi strigă pe adevăraţii şefi cu „şefule” sau doar cu „bă, lache”?
De unde vine nevoia asta a oamenilor de a-şi găsi cate un şef oriunde ar fi, chiar şi pe stradă?