După mult timp, am reușit să trag cu ochiul din când în când la un film la care se uita Diana. Era vorba despre un bărbat ce a intrat în comă. Soția și cei doi copii aproape și-au pierdut speranța (și nervii) când, într-o zi ca oricare alta, bărbatul și-a revenit. Doar era film american…
Asta mi-a adus aminte cum timp de o săptămână am fost coleg de salon într-un spital cu o fată de 14 ani ce era în comă. Fata urma să-mi devină vecină imediat după ce a ieșit din comă, după câteva luni bune. Eu nu o văzusem niciodată cât timp am stat în spital dar am simțit în fiecare secundă suferința părinților ce o țineau de mână non-stop. Faptul că era de o vârstă cu mine a făcut ca suferința să-i copleșească și pe ai mei.
De asta eu am fost întotdeauna pro opririi aparatelor, pentru a evita suferința celor apropiați. În cazuri de comă, moarte clinică etc ce durează de mai mult de 1-2-3 ani ce rost are să ne chinuim rudele zi și noapte? Fiecare are dreptul la viață, nu merită nimeni să fie legat de trecut. Șansele reabilitării sunt aproape de zero. Eu nu aș suporta gândul că am răpit viața cuiva drag, chiar dacă mi-aș reveni după 10 ani. Da, da… sigur că dovedește dragostea. Dar dacă nu-mi revin?