Pe de o parte înţeleg implicarea tuturor autorităţilor pentru ajutorarea şi repatrierea răniţilor şi celor ce au murit în accidentul din Muntenegru. Dar pe de altă parte nu-mi dau seama de unde setea asta de a ajuta. Celule de criză, avioane militare, elicoptere, zeci de maşini de poliţie, salvări, militari peste tot, 3 preoţi, toţi miniştrii şi priministrul în şir indian aşteptând coşciugele. Alooo!
De unde până unde atâta atenţie? M-aş simţi mândru să văd de fiecare dată astfel de implicare dar până la urmă oamenii ăia erau plecaţi în concediu, nu trebuie să ne simţim datori să-i primim cu onoruri militare la aeroport. Spun asta în special că-mi aduc aminte de un anume Virgil Cristian Pop, cetăţean român lăsat să putrezească în Italia, uitat de autorităţile noastre. Iar lista celor singuri aflaţi departe de România poate continua…
E o diferenţă care deranjează mult prea mult ochiului.