Zece zile în Maroc. Marrakech şi deşertul Merzouga

Postat in: 11/11/2018

Cum am ajuns în Maroc?

Pe la începutul anului am scris mai multor Ambasade şi Consulate româneşti din lume. Un răspuns m-a lăsat „mască”. Alina Aamoum, de la Consulatul Onorific al României la Marrakech nu doar că mi-a răspuns foarte rapid dar a scris un adevărat roman cu sfaturi şi recomandări, cu locuri ce le putem vizita, costuri, chiar şi cursul valutar. Iar la finalul mailului, în locul unei semnături scorţoase, mi-au fost scrise cuvintele „Când veniti, mă puteţi contacta şi vă pot ajuta pentru închirierea unei maşini sau găsirea de tururi ghidate„. Parcă aşa un răspuns nu m-aş fi aşteptat să primesc. Cu siguranţă ţara asta merită vizitată dacă România are acolo un consulat atât de deschis şi prietenos, mi-am spus.

Aşa am ajuns în Maroc.

Marrakech

După mai bine de 90 de minute de așteptat la vamă, o ceartă soră cu moartea, lăsată cu scuipături între taximetriști pentru că unul dintre ei a îndrăznit să „sară rândul“ și a vrut să ne ia până în oraș, apoi o alergătură zdravănă după un localnic ce s-a oferit să ne arate drumul spre cazare pe străzile foarte înguste, aglomerate și întortocheate ale Medinei (centrul vechi al oraşului), am ajuns în sfârșit în Marrakech.

În fața ușii Riadului (hotelul amenajat într-o locuință) ne-am trezit cinci oameni: bătrânelul cu doar o mână funcțională ce ne-a arătat drumul, un băiat ce ne-a ținut companie de la intrare în Medina, foarte agresiv, care s-a proptit în fața ușii Riadului pe motiv că nu am dat suficienţi bani pentru ajutorul primit și un tip care, nu știu cum, s-a agățat de noi pentru a ne vinde iarbă. Ieftin.

După ce am lăsat bagajele și am făcut un duș, ne-am trezit într-un restaurant cu mâncare tradițională, lihniți de foame. Până să sorbim și ultima picătură ce ceai de mentă, se făcu noapte, piațeta centrală umplându-se de tot felul de dubioșenii: șerpi dresați, maimuțe în lanț pregătite pentru a face poze cu turiștii, alba-neagră și tot felul de jocuri de noroc în jurul cărora se strâng zeci de marocani ce își încearcă banii pe ritmuri de dans.

Primul contact cu Marocul îl faci aici doar dacă vrei să trăiești „la limită“. Vrând să ieșim cumva din aglomerația jocurilor de noroc, ne-am îndreptat spre zona cea mai luminoasă din piațetă, poposind astfel într-un fel de street-food de-al nostru, unde oamenii nu au nici o jenă în a te face să cumperi ceva de la ei prin contact fizic – nu doar că trag de tine dar îți și blochează calea, împingându-te, pentru a nu putea să înaintezi.

Dar am ajuns întregi la cazare, după ce am cedat unei femei care altceva nu prea știa să spună pe engleză decât „I love Romania“ și să ne ceară bani după ce ne-a umplut mâinile cu tatuaje cu hena de care naiba știe dacă mai putem scăpa vreodată de pe piele.

Vezi mai multe poze din Marrakech
Vezi mai multe poze din Marrakech

Povestea Jemaa El-Fnaa

 

Jamaa El-Fnaa, piaţa principală din Medina, este o adevărată. Iată explicaţia pozei de mai jos:
1. Intrarea în Medina (patrimoniu Unesco), un târg gigantic ce întrece orice astfel de loc văzut de mine vreodată, în oricare colţ al lumii. Sutele de străduţe pietonale, pline de tarabe şi ateliere, sunt împărţite cu scuterele ce trec milimetric pe lângă tine, în viteză;
2. Tarabele cu sucuri naturale care mai de care – delicioase;
3. Vânzătorii ambulanţi;
4. Negresele ce îşi aşeaptă bărbaţii ce toată ziua vând ochelari de soare turiştilor, cel mai probabil înainte de a se îndrepta spre Europa;
5. Zona ce se va transforma spre seară într-un mare street-food cu sute de tarabe cu tot felul de mâncăruri;
6. Îmblânzitorii de vipere şi de maimuţe, zona ce va deveni un mare casino dupa apus.
Iar de jur împrejur sunt terase panoramice pe care se adăpostesc turiştii în căutarea a ceva de mâncare.

Bazarul

Aşa cum am spus nu e decizia bună să ai primul contact cu Maroc-ul chiar în Medina Marrakech-ului și mai ales nu în Piața Djemaa el-Fna dar, considerând că vei fi vreodată teleportat direct aici, e bine să te pregătești pentru ce vei descoperi. Șocul cultural va fi mult mai puțin traumatizant dacă știi că toți comercianții vor trage fizic de tine pentru a-ți vinde ceva, că trebuie să negociezi într-un mod nesimțit pentru a plăti un preț cât de cât corect (și atunci când spun nesimțit mă refer să scoți un preț de maxim 50 dirhami atunci când ți se cer 350) și neapărat să fii conștient că niciun localnic nu îți sare benevol în ajutor pentru a-ți arăta drumul spre hotel, ci îți va cere bani. Iar dacă nu îi dai suficienți, nu are o jenă în a te amenința.

În a doua zi de Marrakech am luat un ghid localnic pentru a ne arăta cum stă treaba pe aici, pentru că ne-am săturat să alergăm bezmetici după localnici neautorizați să facă ghidaj turistic. În cazul în care poliția descoperă localnici ce îndrumă turiștii fără a avea legitimație de ghid turistic, aceștia sunt pescuiți rapid la secție. Iar poliția e un bau-bau de care se sperie cam toți pe aici.

Astfel am descoperit o altă față a orașului vechi, una la fel de agitată… dar prietenoasă. A fost un amalgam de sentimente care e imposibil să nu lase o urmă adâncă în mintea ta. Agitație, teamă, plăcere, uimire, șoc, toate în doar câteva ore.

Agitația e permanentă prin bazar, riscând oricând să te agațe vreun motociclist grăbit ce trece printre oameni ca printre jetoane de carton. Teama o trăiești de fiecare dată când rămâi singur pe vreo străduță întunecată, mai ales dacă ai o freză ca a mea ce atrage toți dealerii de hașiș. Plăcerea de a descoperi atelierele de prelucrare a pielăriei, metalului și ce știu eu ce alte ateliere, îți aduc aminte de ce ai decis să vizitezi Maroc-ul. Uimirea de a vedea găini sacrificate în văzul lumii nu îți va da pace cel puțin câteva ore iar șocul de a fi atacat de îmblânzitorii de șerpi pentru că le-ai făcut poze te va face rapid să scoți ceva mărunțiș din buzunar.

Dar, după toate astea, vei rămâne cu zâmbetul de la finalul zilei. Pentru că e imposibil să nu îți placă, oricât de ciudat ți se pare la început.

După doar 24 de ore petrecute prin orașul vechi al Marrkech-ului, totul mi se pare familial deja. Hassan, de exemplu, este un tip în magazinul căruia am stat mai bine de o oră și acum ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Am intrat la el pentru o plantă minune ce face să treacă durerea de gât și am sfârșit prin a bea împreună ceai fierbinte și a descoperi secrete de leacuri pe care nici nu le bănuiam. În ziua plecării din Maroc, i-am lăsat un mesaj în caietul de oaspeţi în care se pare că a strâns gânduri de la oameni din toate colţurile lumii.

Vezi mai multe poze din bazarul Marrakech-ului
Vezi mai multe poze din bazarul Marrakech-ului

 

Marrakech pe înserate

Deși poți număra pe degetele de la o mână localurile unde găsești alcool în Medina Marrakech-ului, marocanii au găsit alte vicii cărora să le cadă pradă. Imediat după lăsarea serii, Piața Djemaa el-Fna se umple cu tot felul de jocuri și activități sociale. Oamenii își pun scaune în cerc și cântă, dansează sau joacă jocuri de noroc. Seară de seară se strâng aici, parcă netulburați de miile de turiști.

Străinii se retrag prin restaurante sau, dacă au noroc, găsesc un local unde se bea și bere Casablanca la 70 dirhami (7 euro). Așa am făcut și noi aseară, întorcându-ne la Le Salama, pe terasa înflorată de la ultimul nivel, acolo unde ne-am întâlnit în urmă cu câteva zile cu sibianul Iulian, de data asta fiind răsfățați și cu dansuri tradiționale.

Înainte de asta, însă, am fost purtați de un localnic la un restaurant/fast-food mai puțin frecventat de către turiști. Pe Badr l-am cunoscut cu o zi înainte, la o agenție de turism. A insistat să ne facă cinste cu o cină tradițională și am acceptat să mergem cu el pe o stradă puțin lăturalnică, unde am putut alege bucățile de carne ce mai apoi urmau să fie puse pe grătar și servite alături de o salată de ceapă.

Badr este pasionat de bucătărie, fiind angajat și la agenția de turism pentru a-și putea permite o chirie în Marrakech. În câteva luni va pleca în Scoția, acolo unde un fost angajator va deschide un restaurant la care vrea sa îl angajeze bucătar șef pentru câțiva ani, până îi va pregăti și pe ceilalți în tainele mâncărurilor marocane. Mâncăruri marocane care, fie vorba între noi, nu prea sunt pe gustul meu.

Dacă ar fi să trăiesc în Maroc, una din cele mai mari probleme ale mele ar fi mâncarea. Cu restul m-aș obișnui cu ușurință 

Vezi mai multe poze din Marrakech... pe înserate
Vezi mai multe poze din Marrakech… pe înserate

Deşertul Merzouga

O noapte petrecută în deșertul marocan, într-un cort prin pereții căruia se aud chiuituri de câini atacați de animale sălbatice, este o experiență ce ai spune că nu ai vrea să o trăiești niciodată. Și totuși, am făcut-o.

Am plecat din Marrakech pentru a ne plimba cu cămila preț de o oră, până în tabăra ce urma să ne adăpostească sub clar de lună. Covorul de mii de stele urma să adune tot fumul ridicat deasupra focului de tabără în jurul căruia erau programate dansuri tradiționale africane, în timp ce se pregătea cina în miez de noapte.

Dar nu a fost să fie. După două zile de mers cu microbuzul pe un drum controlat de poliție tot la 50 de km, am ajuns la marginea deșertului atunci când soarele se pregătea să meargă la culcare. Am încălecat un dromader din șirul de 14 pregătit special pentru grupul format din 3 chinezi obișnuiți cu călătoriile, 2 nemțoaice autostopiste, 1 canadian fost paznic de club, 1 londonez organizator de afterpaty-uri cu vedete, 4 spanioli, 1 marocancă și 2 români. Am urmărit, aproape jumătate de oră, umbrele lungi de pe nisipul roșiatic ce ne-au îndrumat spre tabăra dintre dunele de nisip. Nu am văzut Fata Morgana, nici nu a fost timp să ne plângem de sete sau de căldură. Dar, în schimb, m-am afundat în nisip până în vârful celei mai înalte dune de pe care am decis să vedem apusul.

De aici ceva s-a rupt. Cina a fost o lătură ce nici câinii ce păzeau tabăra nu au vrut să o mănânce, nicidecum pregătită la focul de tabără, iar dansuri tradiționale au fost puse în scenă doar de patrupede, noaptea, în timp ce se certau cu animalele ce atacau tabăra.

Dar, chiar și așa, prima întâlnire cu deșertul din viața mea merita povestită.

Vezi mai multe poze din deşertul Merzouga
Vezi mai multe poze din deşertul Merzouga

 

Am plecat spre Maroc cu imaginea din filme a unei lumi mirifice, în care oameni de pretutindeni merg să facă negoţ şi am aterizat într-o colonie franceză, în care oamenii sunt mai agresivi decât te-ai aştepta dar care, fără doar şi poate, merită vizitată pentru cultura ei şi experinţa de negociere.

Cu câteva oare înainte de plecarea înapoi spre casă, am dat într-un magazin de ceaiuri peste două olandeze la vreo 60 de ani care erau atât de entuziasmate de tot ce vedeau în jurul lor încât ne descriau toate produsele despre care aflaseră detalii de la vânzător. Au ancorat barca cu care urmau să facă turul mai multor ţări şi au dat o fugă până la Marrakech tocmai pentru a intra în magazinele pline de parfumuri, ceaiuri, plante, condimente colorate şi piele mirositoare. Şi au descoperit aici mai mult decât s-au aşteptat, mirajul acestui loc uimindu-le.

Eh, sentimentul ăsta l-am trăit şi noi după ce am ajuns să cunoaştem oraşul.

Nu-ti fie frica! Comenteaza: