Mă ştiţi că eu nu public mai nimic despre cazuri umanitare. Mă sperie pur şi simplu ideea de a nu putea dormi nopţile din cauza gândurilor. Ştiu, par puţin egoist, dar îmi ştiu limitele şi asta este una dintre ele. Sunt sigur că aş cădea psihic, tocmai de aia mi se autodeclanşează un fel de imunitate şi mintea mea evită visele cu copii bolnavi ce aşteaptă să fie scăpaţi de la moarte. Dar…
Am citit mai de mult pe blogul tau despre o copila care avea leucemie. Post-ul ala o declansat in mine nevoia de a incerca sa ajut. Am dat ceva bani – o suma maricica, dar nu se compara cu nevoia. Am sunat la spitale in Franta si UK sa ii fac rost de un pret sigur macar. Am dat in Franta de o asistenta romanca, care era chiar la sectia care trebuia. In ziua in care am facut toate legaturile, in care am stiut ce acte ne trebuie ca sa obtinem o oferta din partea spitalului francez, l-am sunat pe unchiul fetei bolnave sa-i dau vestea buna. Mi-a zis “nu mai e nevoie, a murit azi dimineata la 4″. Am plans, am urlat, am blestemat sistemul de sanatate, care avea nevoie de 3 oferte ca sa trimita pacientul la un spital civilizat de afara. A trecut… Am si eu o fetita, ceva mai mica decat a ta, poate de aia cazurile cu copii ma termina. O sa fac si eu o donatie, normal, dar ma gandeam ca poate poti ajuta sa promovezi. Asa cum eu am incercat sa ajut fata aia dupa postarea ta, poate si altii o sa incerce.
Ăsta este un mail primit de Brylu de la un cititor. Brylu, zilele astea luptă din greu pentru Matei, un bebeluş de 11 luni care imediat după naştere a fost diagnosticat cu cancer. Citiţi detaliile aici.
Dacă pentru alţii se poate, dacă cei ce au primesc, de ce Matei nu ar reuşi?
si eu sunt exact ca si tine, doar suntem frati, si tot timpul refuz sa ma gandesc la rau, din pacate chiar si sa donez sau chiar si sa ascult povestiile unor copii incercati de tot felul, pentru ca imi este frica ca odata ce stiu ca se poate intampla ceva voi sta si voi analiza si voi fi atent ca si la , andrei, sa nu fie acea boala, ca si cea despre care am auzit. Imi pare rau de toate problemele care sunt in lume, de toti copiii si poate mai ales de parintii care trebuie sa treaca prin asa ceva cu copiii. Nu pot sa spun decat ca ii ajut printr-un gand bun spus acum si dupa aia ma voi chinui sa uit. Sper sa fie o poveste cu final fericit, sa se bucure fiecare parinte de copiii lui si sa-i vada cum cresc si cum isi fac la randul lor o familie fericita