Lună: aprilie 2009

Cu toții o dau în sus cu ”Produs în România”, toate televiziunile ne îndeamnă să cumpărăm produse românești. De unde dragilor? Am fost și eu la cumpărături și, deși am căutat, nu am găsit produse românești. Ungaria, Tailanda, Turcia dar România niciunde. Mănânc toate conservele umplute cu chimicale și aduse cu vaporul dar sunt mândru că măcar berea o beau românește.

Oamenii sunt invidioși din fire. Românii, din educație. Proverbul „să moară capra vecinului” e ridicat la rang de artă la noi în țară.

Am ajuns să mă deranjeze invidia în așa hal încât prefer să mă retrag din discuție/camera unde se bârfește de frică să nu spun câte ceva de rău la adresa interlocutorului.
Ai văzut ce rochie are strâmba? Oare de ce i-a mărit salariul? De unde a avut bani de mașină? De ce câștigă atâta? Care e treaba de are prietenă fotomodeală? Întrebări obișnuite, auzite cel puțin o dată pe zi.

Recunosc, și eu mă gândesc câteodată în sinea mea ce are altul mai bun decât mine, de ce șiretul lui e mai alb sau de ce bicicleta lui e strălucitoare. Dar faptul că un cunoscut reușește în viață mă bucură. Sincer. Faptul că o rudă primește o avansare la serviciu este un motiv de petrecere. Mă simt mândru știind că sunt înconjurat de oameni capabili. Sunt fericit că îl cunosc pe amicul X care tocmai a câștigat un premiu internațional. Mă bucur pentru cel care tocmai a primit o bursă în străinătate. Îmi place că tocmai și-a cumpărat o super-mașină.

Mă împlinește succesul lor, nu mă distruge.

La viaţa mea am avut patru locuinţe. Aşa ţin minte. În Hipodrom, pe vremea când eram prea mic ca să-mi aduc aminte multe. În Turnişor la blocuri, unde am copilărit vreo 9 ani. În Turnişor la casă, unde mi-am petrecut adolescenţa 12 ani şi locuinţa de acum, unde voi petrece perioada maturităţii (sau aşa cred unii).

Am reînceput să visez. Aseară m-am visat din nou mergând acasă, refugiindu-mă în scara blocului unde am locuit în Turnişor. Absolut întotdeauna când visez locuri cunoscute, alea trebuie să fie. Doar de câteva ori am reuşit să intru în apartament, în rest oprindu-mă în faţa uşii, la parterul scării sau fiindndu-mi imposibil să ajung la etajul trei, acolo unde locuiam, pentru că lipsesc scările sau se opune cineva.

După 12 ani de când nu mai locuiesc acolo, tot aia este casa mea din vise. Tot acolo încerc să mă refugiez. Tot spre acolo mă îndrept. Singurul loc cunoscut…

Curiozitatea, bat-o vina, m-a îndreptat și pe mine spre noaptea super-reducerilor din Sibiu Shopping City. Știam din alte orașe că reducerile sunt doar de fațadă, că pentru o achiziție bună trebuie să cotrobăi calumea printre rafturi. Dar ce am văzut la Sibiu, nu am mai văzut niciunde. Coadă de mașini ce abia se mișcau, încă începând de la Hotel Continental, parcarea plină de șoferi nervoși, cozi la case de sute de metrii chiar și la magazinele ce nu anunțau reduceri, muulți cunoscuți ce jurau că pleacă acasă, muzică la maxim în mall, dansatoare (aproape) minore mânjite cu ulei pe picioare, pitzipoance de mall, cocalari la agățat fetișcane… oameni nebuni (sau înnebuniți după cumpărături).
Într-un cuvânt, o porcărie.

Pe drum spre Sibiu, ne băgăm noi prin Braşov să ne hrănim maţele. Nu ştim exact unde să tragem pe dreapta aşa că ne-am trezit în parcarea primului mall văzut. Cică Macro Mall. Trecem pe lângă ghereta paznicilor ce adăpostea un afiş mare „Proprietate privată”, apoi în parcare, unde coli de hârtie A4 ne atenţionau că ne lăsăm maşina acolo pe propria răspundere. Când am intrat, m-am speriat de prostul gust şi kitchul prezet peste tot. Nişte ornamente egiptene amestecate cu dinozauri, flăcări din hârtie colorată şi palmieri de plastic. O abrambureală totală!

Mese goale, comandăm, ne aşezăm. Mâncare reîncălzită, normal. Mâncăm că doar ne e foame.

Tot Mallul era tapetat cu afişe „fumatul interzis” şi semne cu o ţigare tăiată, să înţeleagă tot prostu’, dar degeaba. Toţi fumau p-acolo. Paznicul se uita de la depărtare şi, nepăsător, pleacă să-şi facă veacul pe o bară, la intrare. Întrebăm chelnerul de ce toti fumează şi ne primim un răspuns aruncat în batjocură „Da’ ce să le fac? Treaba lor.” Pe ei nu-i interesează ce se întâmplă şi nici teamă de o amendă a’ la OPC nu le e, pentru că mesele sunt proprietatea Mallului, nu a fast-foodului. Paznicul mai rău, nervos că l-am trezit din adormirea veşnică, aproape să arunce cu ceva după noi. Doar nu-i treaba lui!

Îmi găsesc eu azi de lucru să merg să-mi fac un nou cont. Aveam de ales dintre BDR şi UniCredit Ţiriac Bank. De BRD fug de mânc pământul pentru că niciodată nu sunt mai puţin de 10 persoane ce aşteaptă deci, clar, cel puţin 30 minute de pierdut vremea la cozi. Mă bag la Unicredit. Au adoptat şi ei ideea de „stat la masă” aşa că au desfiinţat toate ghişeele (în afară de cel unde se lucrează cu banii). Drăguţă, aproape nouă, mă primeşte o tipă, îmi explică ce şi cum şi-mi spune că trebuie să completez ceva hârţoage. Ia dosarul şi scoate o hârtie, încă una, mai scoate una, iarăşi scoate, şi scoate, şi scoate… Tot aşa până s-au făcut vreo 5 chestii de completat. Prima, uşoară, doar câteva date şi două semnături. De la a doua începe greul. Nu pentru că era mult de completat ci pentru că fiecare chestie dinaia avea câteva pagini cu texte mici, mici, mici.

Ş-acu’ ce fac? Stau să le citesc pe toate cap-coadă? Îmi explică ea ce-mi explică şi dau cu subsemnatul. Habar nu am ce am semnat, sper că nu un contract prin care-mi iau aştia viaţa într-o zi înnorată.

Peste tot aud că locul cel mai ieftin din România, din punct de vedere comercial, este Complexul Europa din Bucureşti. Ce să facem, ce să facem, hai să dăm şi noi o fugă până acolo să vedem super-ofertele zilei printre chinezării. De cum am ajuns în apropierea Dragonului Roşu, oriunde te uitai vedeai doar oameni săraci încercând să cumpere cele necesare la preţ de chilipir sau încercând să vândă porcării făcute pe ultimul vapor scufundat la ţărm. O locaţie enormă, plină de români săraci şi chinezi în căutarea unei vieţi mai bune. Jeg, barăci ce ascundeau mormanele de gunoaie şi manele. Pe lângă astea, doar mâncarea de la fast-foodurile din zonă era mai scârboasă.

Vă aduceţi aminte cum, în liceu, întotdeauna întârziaţi erau colegii care locuiau doar la 10 m. de şcoală? La orice întâlnire, cei ce locuiesc cel mai aproape întârzie mereu. E de neînţeles, aş zice. Dar am ajuns să mă chinui să nu fiu şi eu întârziatul ce locuieşte aproape. Toată viaţa plecam mai devreme de acasă, ajungeam cu cel puţin 5 minute înainte de ora întâlnirii şi preferam să aştept eu decât să fiu aşteptat. De când m-am mutat în buricul satului, mi-e lene să mă scol din pat, mă uit mai mult la televizor dimineaţa, mănânc mult mai încet şi… de fapt nu, în baie stau tot 30 de minute.

E greu de înţeles dar parcă eşti mai vioi şi fericit atunci când îţi petreci juma’ de oră în trafic, apeşi acceleraţia ca să ajungi la timp, înjuri că nu vine autobuzul şi pleci mai devreme pentru a fi sigur că nu se aşteaptă după tine. E plictisitor dacă ieşi din curte direct în club, cu berea în faţă.

În premieră în presa românească, graficianul Bogdan Petry a realizat crochiuri de la procesul lui Gigi Becali.Sursa: Cotidianul

Un singur glob avem, pe el noi „procreem”. Globul pământesc, planeta mamă, singura planetă unde poți supraviețui, unde te poți hrăni… Singura planetă care iți dă oxigen și totuși călcăm țanțoși pe suprafața ei de parcă noi o întreținem, ci nu invers. Ba mai mult, o exploatăm cât ne ține lăcomia și ignoranța, luându-i încet, încet viața. Modestă fiind, și prea bună, „mama” noastră abia că ripostează, lăsându-ne să ne facem de cap și ignorând înțepăturile lacome la care este supusă. Până când? Oare când se va sătura și se va împotrivi tuturor „copiilor”? Oare cât va mai avea până se va stinge? Oare când o să ne dăm seama că nu valorăm atât de mult și nu suntem atât de importanți pe cât ne credem? Doar niște paraziți. Niște lichele pline de mândrie, lăcomie, fală, ignoranță, egoism și răutate. Suntem doar niște purici pe un câine dar totuși ne dăm importanți, încercând să gravăm istorie pe „ființa” ce o parazităm, ce ne ține în viață. Oare până când?

Diana-Ribana îşi căuta zilele trecute de lucru prin De Toate pentru Toţi. A rămas fără serviciu de câteva luni aşa că s-a gândit că poate-şi găseşte ceva nou, care să încapă pe lângă şcoală. Sigur că da… A găsit, ce-i adevărat, un post de maseuză la un salon de masaj erotic, vreo două posturi ca măturătoare la grădiniţe şi unul de împărţit pliante pe stradă.

Cam astea sunt locurile de muncă disponibile la ora actuală pentru o femeie. În rest, câteva locuri de muncă în construcţii (cum de?) şi altele de ajutor la nu-ştiu-ce. E cam tragic să rămâi acum fără serviciu.

Revin la Bucureştiul nostru drag. Nu ştiu cum se face, dar noi înţelegem întotdeuna greşit cum trebuie să-i copiem pe cei mai dezvoltaţi. Vezi ţări vestice pline de biciclete, scootere, oameni la cravată pedalând. La noi vezi doar motoare puternice ambalând motorul şi depăşind nebuneşte. Bucureştiul e plin de ultimul tip de motociclete, e plin de nesimţiţi ce le conduc. Aşa am înţeles noi că putem evita traficul greu din orice oraş mare.

Pun pariu ca nu exista om sa ma depaseasca in ceea ce priveste mixarea in de-ale gurii. Spre exemplu: seminte de floarea soarelui cu paine, peste ton la conserva cu mamaliga cu branza (o delicatese), mar cu paine si cu ceai (painea asta sta la baza tuturor mancarurilor) bomboana mentolata (in ambalaj verde cu cruce) cu cafea (incearca, merita), alune picante tot cu paine, suc cu paine, cartofi fierti cu telemea sarata (asa presarata pe ei). Si cate si mai cate care acum nu-mi vin in minte. Ma intrece careva? Astept si alte idei, sa le incerc. Deci, PARERI VA ROG.
Fara scumpeturi va rog, ca mi-s sarac….

Toate știrile sunt doar despre Gigi Becali și procesul lui de doi bani.
Isteria este una națională, printr-un sat în apropiere de Ploiești am văzut chiar și un banner mare, pe gardul unui om, cu poza lui Becali și textul „Aparați-l de Becali”.
Bucureștiul e și el plin de inscripții pe pereții clădirilor cu texte de genul „Pleaca Gigi”, „Jiji plecă?”. Gigi Becali a ajuns cel mai important om al României.

Cum se poate caracteriza un sinucigaș? Poate fi considerat el un om slab și laș pentru că nu a avut puterea de a mai trăi sau, din contră, este un om tare, eroic, pentru că a avut curajul de a-și pune capăt zilelor?

Aristotel vedea sinuciderea ca fiind un act de lașitate în fața îndeplinirii responsabilităților de tot felul.
În schimb, Emil Cioran spunea că unica șansă de a scăpa de angoasa existenței este sinuciderea. În viziunea lui, viața nu e decât un lung șir de suferință și dezamăgiri iar cel care încearcă să îi găsească și o parte bună nu face altceva decât să se mintă.

Care au fost adevaratele motive ale lui Sandu? Fost coleg, a rămas fără mamă cu puțin timp în urmă, ajungând singur pe lume, doar cu o prietenă ce urma să se întoarcă din Franța.

Aproape de a trece granita sunt, eram si voi fi. Nu sunt singurul care trece prin asa ceva, sa o ia razna, sa-si piarda mintile, sa intre in paranoia. Nu are cum, nervii intinsi la maxim si stresul suportat duc la toate astea.

Granita? E al naibii de subtire, oricand poti trece de la stare de bine la stare de paranoia, mai rau, stare de nebunie. Luciditatea dispare si ramai fara pamantul de sub picioare intr-o clipita, afli ca ti-a murit un cunoscut, un prieten, te-a parasit partenerul, cineva a avut un accident, certuri, alcool, etc.

De cele mai multe ori, transformarea nu dureaza mai mult de un singur minut. Un minut e de ajuns sa nu mai fi cine ai fost acum doua ore, un singur cuvant e de ajuns sa te innebuneasca, sa te duca spre meleaguri pe care nu credeai ca tu ai sa le atingi, ca esti in stare sa le atingi sau ca ai vrea sa le atingi. O singura fraza e de ajuns sa te faca sa te sinucizi, cel putin pe unii, slava Domnului ca nu-s mai multi.

Un om te poate ridica, te poate dobori, te poate deprima, te poate face fericit. O melodie te poate inveseli, intrista, duce in melancolie, iti poate aduce in amintiri lucruri de mult uitate, te poate soca. Doar o voce te poate infiora, bucura.
In echilibru, pe linie de granita, cat de fericit esti azi?

Scris de Adi C.

Pe drum spre Bucureşti am încercat să caut ceva cazări, ca să nu mai pierdem vremea umblând printre hoteluri/hosteluri. Da de unde, internetul Vodafone nu a făcut faţă aşa că am renunţat repede.

Am ajuns în Bucureşti şi, ca de obicei, ne-am oprit într-un loc cât de cât central şi cunoscut de oricine. În Gara de Nord. Am ieşit din maşină, m-am aruncat pe jos, în faţa ei, am aprins laptopul şi am început să caut un hostel sau un apartament/garsonieră de închiriat.

Deşi eu stăteam pe jos, eram cel mai decent din zonă. Locul era plin de boschetari şi alcoolişti, singurul om (aproape) normal văzut fiind un paznic de la banca din apropiere. Atâţia boschetari şi oameni jegoşi la un loc nu cred că am mai văzut niciodată în viaţă. Atunci încă nu ştiam ce va urma.