Pe contul de Twitter mi se publică automat o dată la vreo 30 de ore câte un articol vechi de pe blog. Ieri s-a publicat articolul „Câţi oameni am cuplat la viaţa mea?” şi mi-am adus aminte de Iustin, un nebun ce a ameninţat că se aruncă de pe primărie dacă nu îşi duce (în 12 ore) relaţia la nivelul următor. Aşa am ajuns să-i organizez o cerere în căsătorie cum nici el nu visa (ştiu că sunt cum nu se poate mai modest dar ăsta e adevărul :)) deşi îl cunoscusem doar cu puţin timp în urmă într-o excursie în Franţa.
Am filmat cererea în căsătorie şi vă spun că nu poate fi nimic mai spumos 😛 El plânge ca nebunu’ iar ea încearcă să-l îmbărbăteze. Deşi nu credeam că relaţia lor va rezista, noua logodnică s-a mutat în alt oraş pentru el, s-au căsătorit şi se pare c-o duc bine.
Întrebările principale au fost atunci:
- Va primi un răspuns afirmativ la cererea în căsătorie? Am avut emoţii mari pentru că îşi cunoştea jumătatea doar de o lună(!) şi o femeie normală la cap nu credeam că ar face pasul ăsta aşa repede;
- Dacă tipa va refuza… cum îl vom opri noi pe Iustin să se arunce de pe primărie sau să ajungă la nebuni?
Iar acum întrebarea principală este:
- De ce am făcut eu chestia asta deşi nu îl cunoşteam şi nu am câştigat nimic de pe urma logodirii lor?
Adevarul e ca doar putini oameni pot face diferenta, iar tu, cu siguranta ai reusit sa faci ceva ce s-a dovedit un lucru bun.
Pe de alta parte, nu poti cunoaste pe cineva daca nu incerci, iar un necunoscut poate ajunge un cunoscut doar prin incercarea de a-l cunoaste.