Lună: octombrie 2014

Indiferent dacă l-ai votat sau nu, dacă îl placi sau nu, indiferent dacă l-ai cunoscut personal sau doar l-ai văzut de 2 ori în viaţă la televizor, Klaus Iohannis îţi impune respect.

• Impune respect. Atunci când Klaus Iohannis intră pe uşă, toată lumea îl priveşte fix, nimeni nu mai şuşoteşte, cu toţii aşteaptă să spună „Bună ziua” înainte de a mai mişca.
• Este eficient. Şedinţele sunt foarte bine puse la punct şi eficiente, se ştie că pentru Iohannis 15 minute sunt câteodată mult prea multe pentru a ajunge la o concluzie. După principiul „ce nu s-a rezolvat în 15 minute nu se rezolvă nici în 3 ore”.
• Ştie să spună „nu”. O singură şedinţă am avut în viaţa asta cu el iar ceea ce am remarcat a fost faptul că ştie să spună „nu”. Atunci când un subiect nu îl interesează sau nu este de acord cu o idee, spune clar „nu” şi trece mai departe. Nu tu „vedem ce o să fie” sau „merge şi aşa”.
• Are viziune. La Sibiu nu a asfaltat fiecare groapă şi denivelare de drum la început de primăvară. A preferat să amâne lucrări (adică să economisească bani) până când a făcut rost de suficiente fonduri pentru o întreagă modernizare a străzii. Ras cu totul şi refăcută inclusiv cu utilităţile de sub ea. Nu peticim lucrurile proaste ci le refacem pentru a fi bune. Ăsta este stilul de lucru al lui Iohannis.
• Este un model pentru toţi. Lucrez destul de mult cu primăria din Sibiu. O instituţie eficientă în care fiecare ştie ce are de făcut… şi face… responsabil.

Asta avem nevoie de la un preşedinte: să fie un model pentru întreaga ţară.

Viaţa este atât de tâmpit gândită încât, cu siguranţă, cu toţii am trecut şi vom mai trece prin momente de slăbiciune, depresie ori lipsă de voinţă. Contează, până la urmă, ce latură a acestor momente reuşim s-o punem în valoare. Pentru că întotdeauna sunt mai multe feţe ale aceluiaşi adevăr.

De exemplu, astăzi l-am văzut pe Mark Zuckerberg vorbind jumătate de oră în faţa publicului şi răspunzând întrebărilor… în chineză. Băiatul a învăţat chineza pentru că urma să meargă în China… Câtă voinţă să ai să faci aşa ceva?

Eh, aşa un moment poate fi privit în două moduri, aşa cum am observat din comentariile postate de utilizatori pe Facebook. Unii l-au văzut ca pe un mod de descurajare pentru că ei nu vor putea niciodată să se ridice la nivelul ăsta, alţii au fost motivaţi să muncească mai mult pentru a-şi demonstra că şi ei pot.

Cert este că mă uit în jur şi-mi pare rău de oamenii care pot, ştiu şi au motivele necesare de a realiza mai mult în viaţă dar percepţia lor asupra lumii îi trage în jos. Asta pentru că nu-i motivează nimic. Păcat… altfel am fi avut o lume mai bună.

• Pentru că este perioada din an în care ne dăm seama că cei ce ar trebui să ne informeze, ne dezinformează şi ne mint, modificând voit adevărul după bunul lor plac;
• Pentru că o meserie ce ar trebui respectată şi profesată cu coloană vertebrală şi deontologie, este prăfuită şi dusă în derizoriu în schimbul unui pişcot sau două;
• Pentru că, având atâta corupţie în ţară şi atâtea nedreptăţi, eşti dezumflat atunci când realizezi că singurii cei ce ar putea să facă dreptate în numele cetăţenilor şi ar putea dezvălui nedreptăţile, aceia sunt şi ei corupţi şi mincinoşi.

Şi pentru ce?

Cutreierând, într-o seară, străduţele pietruite din Porec (Croaţia), am ajuns întâmplător în faţa unei clădiri dinspre care emana un miros greu de suportat. Ceva combinaţie de animale ude, nespălate şi miros de fecale.

Era casa unui iubitor de animale ce şi-a ridicat un adevărat altar pentru pisici. El stătea în curte, pe întuneric, înconjurat de vreo 20 de pisici care mai de care mai blănoasă, cărora le-a pus un fundal sonor exact cum sunt fundalurile sonore cu ape curgătoare menite să te relaxeze. Din câte îmi dau seama, era ceva muzică pentru a le face pe pisici mai fericite. Gardul clădirii (frumos, ca de biserică) era plin de pancarte şi picturi ce ridicau în slăvi patrupedele iar curte era plină de gunoaie, pisici, păr de pisică şi excremente. De aici şi mirosul îngrozitor.

Toate astea erau în plin centrul oraşului, într-o zonă cu densitate de populaţie mare şi multe geamuri de vecini îndreptate spre curtea cu pricina.

Şi de aici şi întrebarea mea: până unde poate merge dragostea pentru animale? Nu e exagerat să iubeşti mai mult animalele decât oamenii? Nu e cretin să fii Aurelia Truică?

In ultimele 24 de ore am aflat ca 3 cunostinte au decis sa plece din tara in speranta unei vieti mai bune. In ultimii ani s-au imputinat cei din jurul meu care au mai suportat Romania. Privind in spate, o mana de prieteni dintre cei cu care am copilarit mai sunt aici. Restul ne-au parasit.

Asteptati-va sa plec si eu! Mi-e greu sa ma visez traind departe de Sibiu dar sper din tot sufletul sa vina si momentul ala. La timpul lui… nu astazi, nu maine dar sper sa vina ziua in care voi gasi destul curaj pentru a spune „nu mai suport!” (via. Makavelis).

Si nu pentru ca sunt sarac, nu pentru ca nu imi gasesc de lucru, nici chiar din cauza taxelor mari nejustificate ci pentru ca, pur si simplu, nu ma simt in siguranta traind intr-o Romanie alaturi de oameni ca Alexandru Cocieru (care, desi cu datorii enorme, isi deschide linistit un nou restaurant in Sibiu), Mihei Alina sau Diana Maria Scripcariu carora li se permite hotia fara nici o consecinta. Mi-e frica sa mai traiesc aici.

Voi? Cand fugiti din Romania?