iulie, 2014 | CeMerita.ro

Dan Mario Farcaş Lazăr, (nu) îmi pare bine să te cunosc.

Urăsc să merg la magazin şi să găsesc coşul de cumpărături plin de bonuri de la casa de marcat. De parcă eu trebuie să umblu după mine cu gunoiul altora.

De ce nu-ţi arunci gunoiul, eu nu înţeleg. Dacă nu te gândeşti la faptul că altcineva trebuie să strângă gunoiul după tine măcar gândeşte-te la siguranţa ta. Pentru că s-ar putea să ia cineva bonul ăla aruncat de tine în coşul de cumpărături şi să-ţi folosească datele. Sau mai rău, să te pună pe blog, aşa cum fac eu acum…

Dan Mario Farcaş Lazăr, (nu) îmi pare bine să te cunosc.

De ce să mă apuc de Airsoft?

Am amici pasionaţi de Airsoft şi ştiu cum au ajuns să aibă în casă echipament de airsoft de toate tipurile… ca în plin război. Jocul ăsta poate deveni un drog, ca orice alt joc plin de adrenalină. De asta mă bate rău gândul să mă arunc şi eu pe frontul de luptă.

Interesant este că, odată intrat în lumea airsoft-ului, n-ai cum să te plictiseşti. Nu e ca la alte jocuri unde îţi cumperi o rachetă de tenis sau o minge de fotbal şi gata, asta-i tot. Aici începi cu echipamentul şi-ţi cumperi replici de airsoft, pistoale de airsoft şi îmbrăcăminte de camuflaj. Apoi îţi mai iei un echipament de protecţie, un încarcator mid-cap, o baterie li-po, o ţeavă de precizie, geantă de transport, vestă tactică şi aşa mai departe până ajungi să-ţi numeri pistoalele şi grenadele din dulap ca femeile pantofii 🙂 Asta face airsoft-ul şi mai interesant, pentru că tactica jocului nu începe în momentul intrării pe “teren” ci la baza “supravieţuirii” tale stau chiar şi dotările cu care te prezinţi în faţa inamicilor.
Pentru o dotare ca la carte, recomand un magazin de airsoft gen Airsoft6 pentru achiziţii de toate genurile.

Acum… nu ştiu ce să zic. Parcă pare prea real tot jocul ăsta şi prea plin de adrenalină. Mi-e că îmi va plăcea prea mult 😀

Airsoft-ul a apărut în Japonia în anii 1970 şi din 2010 este recunoscut şi în România ca fiind o activitate de recreere pentru persoanele peste 18 ani. Nu-i de mirare că şi la noi este tot mai popular, organizându-se inclusiv evenimente de 40 de ore la care participă două echipe a câte 40-50 de luptători.

Eu mizez pe Instagram.

Aşa cum am mai spus, Instagramul este probabil cea mai curată reţea de socializare în momentul ăsta. Facebook-ul e plin de frustraţi, Twitter a murit… pe Instagram deocamdată văd doar lucruri faine şi poze optimiste.
Puteţi să îmi daţi şi mie follow pe Instagram… AICI

Tocmai de asta, recomandarea lui Victor Kapra de a implica Instagramul în lansări de produse şi campanii comerciale, este una binevenită. Asta în condiţiile în care Instagramerii ştiu care e limita de suportabilitate a urmăritorilor şi nu se vor transforma într-unii care trebuie să bifeze un anumit număr de poze publicate cu produsul X. Sper să înţeleagă în sfârşit şi companiile că trebuie urmărită calitatea, nu cantitatea. Că despre asta este vorba pe Instagram.

Eu, unul, am mizat pe Instagram odată cu lansarea site-ului www.mysibiu.eu şi, deocamdată, sunt extrem de mulţumit de fotografiile ce apar aici şi de noua viziune de a vedea unele locuri din Sibiu pe care eu le ştiu în felul meu. Makavelis şi Anne Marie au îndrăznit şi ei cu un eveniment dedicat exclusiv instagramerilor şi le-a ieşit foarte bine.

În 2012 am mizat pe vloggeri (vezi Doza de Haş) şi imediat după aia a explodat „piaţa” vlogurilor inclusiv la tv (exemplu). Acum mizez pe Instagram… sunt curios câţi urmează să facă acelaşi lucru.

Pozele de mai sus sunt realizate la Instameet-ul din weekend de la Sibiu.

WTF, man. Who is this guy?

Sunt trezit de cântatul pescăruşilor aşa că deschid puţin câte puţin ochii. Descopăr lângă mine o tipă în lenjerie intimă şi încerc să-mi dau seama ce naiba am făcut azi-noapte de nu-mi amintesc nimic. După câteva secunde, însă, mă dezmeticesc şi realizez că sunt chiar la mine în pat. În Sibiu. Cu pescăruşi la geam.

Starea de vacanţă dispare brusc, mă ridic din pat şi plec spre birou la muncă. E ora 7:30 dimineaţa.

Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns că vraja vacanţei a ţinut doar câteva secunde, primul lucru ce-l văd pe timelineul meu de pe Facebook este nenorocita asta de poză:

Post by Dan Bilzerian.

Tipul ăsta mi-a furat imaginea ce o aveam în cap înainte de a-mi deschide ochii. Vacanţă, un jacuzzi, ceva tipe în lenjerie… nimic sofisticat.

Nu ştiu cine e tipul dar cu postări de genul ăsta, ăsta sau ăsta nu-l văd bine.

Fuck him 🙂

Idei de reconversie a stadioanelor de la Cupa Mondială din Brazilia

Doi arhitecţi de la 1 week 1 project au venit cu o idee destul de îndrăzneaţă de a transforma stadioanele de la Cupa Mondială de fotbal ce nu vor mai fi folosite în… cartier pentru nefamilişti şi oameni ai străzii.

Discuţia este bună deşi ei nu au luat în calcul faptul că doar 4 stadioane din cele 12 nu vor mai fi folosite pentru fotbal şi, pe lângă altele, faptul că un astfel de centru/cartier/lagăr/whatever pentru boschetari va transforma întreaga zonă într-una rău famată şi cu potenţial de criminalitate ridicat. Nu cred că ar vrea cineva (în afară de Hitler, David Cameron şi, poate, Mihail Neamţu) să adune la un loc atâţia oameni fără serviciu care trag cu dinţii chiar şi pentru un colţ de pâine. E un risc mult prea mare.

Dar pentru că ideile se pot dezvolta, cineva dă şi soluţia de reconversie mai puţin riscantă şi care poate aduce rezultate mult mai bune pe termen lung: o universitate sportivă. Chiar şi spaţiile tribunelor din partea superioară a stadioanelor pot fi folosite pentru a amenaja săli de cursuri iar terenul şi restul spaţiilor îşi vor duce în continuare rolul de teren de fotbal respectiv săli de antrenament.

Întrebarea e: Mai are Brazilia bani pentru o nouă investiţie atât de mare?

Sunt trist atunci când oamenii nu înţeleg conceptul libertăţii

Mă întristează astfel de aberaţii:

Se dă o clădire veche de 100 de ani dintr-o zonă protejată ce este demolată într-un weekend pentru a lăsa loc unei alte construcţii. Totul făcut fără autorizaţie şi pe ascuns (detalii aici). În momente dinastea mi-aş dori ca oamenii să înţeleagă valoarea istoriei şi, mai ales, imporanţa reglementărilor urbanistice. Dar, în schimb, strigă cât îi ţin plămânii că li se încalcă libertatea şi că fiecare ar trebui sa facă ce vrea cu casa lui… inclusiv s-o demoleze. Asta chiar şi atunci când clădirea este considerată monument sau este într-o zonă considerată monument istoric.

~~Concluzia lui~~ Ce înţeleg eu din ceea ce zice Dragoş Manac: mă piş pe toţi, eu fac ce vreau pentru că eu sunt liber… deşi accept să locuiesc într-o ţară în care fac închisoare dacă sunt prins bând o bere în locuri publice.

Dacă cumva mai trebuie motive, mai jos las şi câteva explicaţii de ce nu poţi demola o casă doar pentru că aşa vrei tu:

Screenshot_2014-07-13-18-23-17 (2) Screenshot_2014-07-13-18-26-01

DN14, cea mai bună descriere a României de azi

Probabil aţi citit în Turnul Sfatului despre bătaia de joc pe seama șoferilor denumită DN14, adică drumul ce leagă Sibiu de Sighişoara (via. Mediaş) redeschis de curând după o reabilitare de 40 de milioane de euro.

Deşi în 2011, CNADNR se lăuda cu „mărirea vitezei de deplasare a şoferilor şi reducerea timpului petrecut în trafic” odată cu reabilitarea şoselei, iată că acum, în 2014, DN14 a devenit un calvar pentru şoferi, având limitări de viteză aberante de genul 50km/h în afara localităţilor şi 30km/h în curbe. Repet, vorbim de o şosea naţională pe care se regăsesc doar câteva sate, majoritatea lungimii trecând prin pustietate.

Foto: Turnul Sfatului

Asta este imaginea României de astăzi:

declarăm că vrem să facem ceva cu banii publici dar la finalul lucrărilor rezultă exact opusul. Pentru că oamenii uită repede şi oricum nu ştiu ce am declarat cu câţiva ani în urmă.
insituţiilor publice le pasă cât negru sub unghie de cetăţeni şi presă, considerând că informaţii ce ar trebui să fie publice (şi care afectează direct populaţia) pot fi uşor trecute sub tăcere.
dacă eu, ca insituţie publică, nu am chef să-ţi spun de ce iau unele decizii, pur şi simplu nu o fac. Mi se rupe de tine, cetăţene. Pentru că nu vreau pur şi simplu să-ţi spun de ce am pus indicatoarele alea aberante pe şosea.
eu, ca organ de control, prefer să-mi fac norma de amenzi taxând aberant în stânga şi în dreapta decât să-i verific pe cei ce într-adevăr produc daune în sistem şi pe şoselele patriei. Pentru că asta ştiu să fac… să stau la pândă şi să dau amenzi, e mult mai simplu decât să fac controale şi verificări.

Şi, într-un final, ştim să facem petiţii online pe care posibil să nu le bage nimeni în seamă dar care sperăm să schimbe ceva. Feri a scris o petiţie pentru revizuirea marcajelor şi restricţiilor rutiere de pe ruta Sighişoara – Mediaş – Sibiu pe care o puteţi semna aici: http://www.petitieonline.net/petitie/64982155 dar eu recomand să trimiteţi un email şi la adresa narcis.neaga@andnet.ro (către directorul general CNADNR) în care să sesizaţi aberaţiile de pe DN14. Aşa poate o să ajungă cererile voastre acolo unde trebuie.

Acum înţeleg de ce nu promovăm Bâlea Lac.

Mi-au rămas în minte vorbele unei fetiţe ce s-a chinuit să urce până la cetatea din Deva: „Pentru asta am plătit bilet?”.

Cam aşa e şi pe Transfăgărăşan, supranumit şi cel mai fain drum din Europa pe care trebuie să conduci măcar o dată în viaţă. Urci şi urci şi urci, mai opreşti pe drum să faci câte o poză, urci iarăşi dar când ajungi în vârf dai de mizerie şi civilizaţie ioc. Recunosc că şi eu am pitit coceanul de la porumbul fiert într-un dâmb de gunoaie… asta după ce l-am purtat după mine timp de 10 minute şi nu am găsit coş de gunoi unde să-l arunc corespunzător. Multă lume, multe tarabe cu producători şi comercianţi de produse tradiţionale şi două-trei hoteluri care nu pot gândi cum naiba să facă să păstreze zona Bâlea Lac curată şi atrăgătoare.

Vă las, totuşi, cu o imagine cu Transfăgărăşanul. Pentru că zona Bâlea Lac e sinistră.

Cursuri de dans? Anyone?

E greu cu dansul la mine. Dansul mirilor de la nunta mea a fost un eşec total despre care probabil şi acum se mai vorbeşte pe la colţuri de stradă.

Dar devin încrezător atunci când mă uit în jur. Simt că aş putea s-o iau pe Elaine de-o aripă şi să facem cuplu într-un mediu de genul ăsta. Ne-am putea integra spun eu:

Post by MD Electro.

Bunicul meu a fost înşelat.

Ăsta poate să fie titlul multor articole pentru că nişte oameni deştepţi au găsit metoda prin care scot din casă vârstnicii săraci doritori de un câştig în plus.

Conform Ora de Sibiu, reţeta e simplă: Life Line Promotion Braşov trimite scrisori acasă la bunicii noştri prin care îi anunţă că primesc un cadou de 300 lei. Ca să fie mai credibili, îi şi sună ca să îi convingă. Normal că cel puţin 50% dintre cei sunaţi vor merge să-şi ridice premiul iar acolo se trezesc închişi într-o încăpere şi înnebuniţi de cap cu prezentarea unor produse fantomă despre care organizatorii spun că sunt Zepter (deşi nu sunt… vezi filmuleţul de mai jos) până când sunt convinşi să le cumpere cu preţuri muuult mai mari decât costă ele în realitate. După ce au cumpărat produsele şi ajung acasă, evident că-şi dau seama că au fost prostiţi dar deja e prea târziu.

Cei ce au fost deja la prezentarea de produse spun că ar fi bine să vă ţineţi bunicii acasă şi să le spuneţi din timp că astfel de prezentări de produse marca Life Line Promotion nu-i îmbogăţeşte peste noapte. Din contră.

Filmare făcută cu camera ascunsă de Ora de Sibiu.

Câte ceva despre personajele filmului Usturoi

În orice film vedem nişte personaje care în afara platoului de filmare sunt cu totul alte personalităţi decât cele pe care noi, spectatorii, ajungem să le cunoaştem. Vineri am văzut filmul „Usturoi” al sibianului Groparu iar prima întrebare adresată din public imediat după ce s-a terminat filmul a fost: „Nu mi-am dat seama dacă povestea e adevărată sau nu. Personajele sunt reale?”. Şi pe bună dreptate… nu-ţi dai seama.

Foto: Gabriela Cuzepan

Sebastian Topan este un copil ce provine dintr-o familie săracă şi cu toate astea a câştigat premiului de Cel Mai Bun Actor la Festivalul Judeţean de Teatru pentru Elevi din jud. Sălaj, ediţia 2011. În continuare doarme într-o cameră micuţă alături de părinţi şi alţi 4 fraţi. Pentru că atâta au.

Darius Stoica este un copil rom norocos ce e trimis de către părinţi la diverse şcoli pentru o educaţie cât mai bună. E violonist şi pianist şi are deja nenumărate trofee de la concursuri muzicale. El joacă rolul lui Eremia în film.

Cel mai natural dintre toţi cei din film a fost, pe departe, Gabriel Oană aka Gaben. E învăţat cu camera pentru că are în spate ani grei de vlogging dar trecând peste asta, am impresia că rolul lui a fost unul de moment… tare greu le-o fi fost scenariştilor când au văzut că nu ţine cont de textul pregătit pentru el : ))

Post by Tudor St. Popa.

Radu Valentin Băzăvan (aka Groparu) este şi el un adevărat personaj. Deşi nu se vede în film, rolul lui a fost cel principal… cheltuindu-şi pentru realizarea filmului „Usturoi” banii ce erau destinaţi (înainte de a se apuca de visul ăsta) unui nou apartament în care trebuia să se mute cu familia. El, familia, rudele şi toţi cei ce-l cunosc speră ca, o dată cu lansarea filmului, să obţină nişte sponsorizări care să acopere cheltuielile de producţie şi care să-i aducă… linişte în familie 😛

Aşa să îl ajute cel de sus! Pentru că merită o răsplată după 30 de luni de muncă.